Îmi place să privesc o țară ca pe o companie uriașă. Are clădiri, are oameni, are contracte, are concurenți, are riscuri. Iar dacă te uiți la o companie serioasă, nu te lași sedus doar de sloganuri. Te uiți la bilanț. Te uiți la ce active are și, mai ales, la ce pasive ascunse o pot trage în jos.
Când eram copil, am avut doi tați. Unul îmi vorbea despre siguranță și despre cum să nu greșesc. Celălalt îmi vorbea despre bani ca despre un instrument, despre risc și despre libertate. De la el am prins o obsesie utilă: nu confunda aparența cu realitatea. Poți să ai o casă mare și să fii sărac, dacă e plină de datorii. La fel, o țară poate să aibă un loc bun pe hartă și totuși să fie fragilă, dacă instituțiile, economia și societatea se clatină când vine presiunea.
România pornește cu avantaje greu de ignorat. Este membră NATO și UE, are ieșire la Marea Neagră, Dunărea îi traversează teritoriul, Portul Constanța e un nod important, iar geografia o pune fix în zona unde se întâlnesc interese mari. Asta este partea de active.
Dar rolul unei țări în regiune nu vine automat, nu este o medalie lipită pe piept pentru că ai noroc de geografie. Rolul se câștigă, se confirmă și se apără. Iar vulnerabilitățile sunt acele fisuri care, dacă sunt ignorate, transformă un avantaj într-un risc.
Rolul regional nu e un titlu, e un contract
În discuțiile despre securitate, unii vorbesc de parcă rolul ar fi ceva fix, ca un statut care nu se pierde. Ești într-o alianță, ești pe flancul estic, deci ai rol. Doar că rolul real este un contract nescris cu aliații și cu vecinii. Contractul acela spune că ești predictibil, că poți să contribui, că atunci când apare o criză nu te blochezi și nu începi să te contrazici cu tine însuți.
Dacă vrei să intri în miezul discuției, întrebarea asta e un bun punct de plecare, spusă direct, fără ocolișuri: Ce rol joacă România în securitatea regională a Europei de Est, în contextul actual?
În ultimii ani, România a devenit un nod logistic și militar relevant pentru flancul estic. Găzduiește prezență aliată, își extinde infrastructura pentru apărare, participă la planificare și exerciții. Astea sunt fapte, nu păreri.
Partea delicată este că, în geopolitică, nu ajunge să fii important o clipă. Trebuie să rămâi important. Iar asta depinde de cât de bine îți gestionezi vulnerabilitățile.
Bilanțul unei țări: activele se văd, pasivele te surprind
Tatăl meu bogat îmi repeta o idee simplă: nu te uita doar la venit. Uită-te la fluxul de numerar și la datorii. La stat, fluxul de numerar este capacitatea de a finanța constant proiecte și de a funcționa fără panică. Datoriile nu sunt doar împrumuturile, ci și slăbiciunile structurale, acele lucruri care te obligă să reacționezi, nu să conduci.
Când România vrea să fie un pilon regional, promisiunea este mare. Promite stabilitate pentru vecini, promite siguranță pentru aliați, promite că poate fi coridor logistic, că poate susține proiecte energetice, că poate rezista la presiuni hibride. Vulnerabilitățile sunt pasivele care pun la îndoială promisiunea.
Și de aici începe discuția serioasă.
Vulnerabilități geopolitice: Marea Neagră nu iartă improvizația
Marea Neagră pare, din București, uneori, o margine. În realitate, e un centru de tensiune. Războiul din Ucraina a schimbat tot, iar competiția de putere s-a mutat masiv în jurul rutelor maritime, al energiei, al infrastructurii și al controlului informațional.
Vulnerabilitatea de bază este că România nu poate controla ritmul evenimentelor din jur. Poate influența și poate contribui, dar nu decide singură. Asta înseamnă că escaladările, accidentele, provocările sau incidentele pot apărea fără să îți ceară voie.
Mai există o vulnerabilitate mai subtilă, dar extrem de importantă: percepția. Dacă adversarii cred că ești vulnerabil, te testează. Uneori testarea nu seamănă cu o invazie. Seamănă cu presiune economică, cu operațiuni sub prag, cu intimidare, cu campanii de panică, cu sabotaj. Îți apasă punctele slabe până când tu singur te autocenzurezi.
Războiul din Ucraina și oboseala socială
Când ai graniță lungă cu un război, trăiești lângă un incendiu. Nu te arde în fiecare zi, dar îți afectează aerul, nervii, planurile. România a menținut un echilibru complicat, sprijinind eforturile aliate și, în același timp, evitând escaladarea.
Vulnerabilitatea apare când societatea internă obosește sau se sperie. Un val de dezinformare, un incident la graniță, un zvon de mobilizare, o scumpire bruscă, toate pot alimenta sentimentul că „ne băgăm prea mult”. Politica devine ezitantă. Iar ezitarea, în securitate, se citește ca slăbiciune.
Republica Moldova: o relație specială, un test permanent
România are o relație cu Republica Moldova care nu încape într-un paragraf scurt. E istorie, e limbă, e familie, e emoție. Dar e și geopolitică.
Vulnerabilitatea aici vine din două direcții. Prima ține de capacitatea de a oferi ajutor concret, constant. Nu doar declarații frumoase, ci interconectări, sprijin energetic, proiecte care cresc reziliența instituțiilor de la Chișinău. A doua ține de riscul ca România să fie atrasă într-o criză moldovenească fără pregătire, adică să reacționeze în grabă, cu improvizații.
Dacă România stabilizează Moldova, câștigă influență și credibilitate. Dacă relația devine doar simbolică, riscul crește, fiindcă spațiul acesta este intens contestat.
Vulnerabilități maritime: fără o prezență credibilă la mare, rămâi spectator
România este țară de Marea Neagră, dar nu întotdeauna se comportă ca una. Aici e un punct sensibil, fiindcă marele avantaj geografic poate deveni repede o zonă de presiune.
Modernizarea navală a mers în ritmuri inegale, iar în regiune s-a schimbat natura amenințărilor. Azi nu mai vorbim doar despre nave clasice. Vorbim despre drone maritime, despre mine, despre lovituri de precizie, despre supraveghere și contramăsuri. Într-un spațiu atât de tensionat, o prezență navală care nu ține pasul îți scade vocea.
La fel de importantă este securitatea infrastructurii portuare. Porturile sunt motoare economice, dar sunt și noduri strategice. Dacă un adversar vrea să te încurce, poate urmări să îți perturbe transportul și să provoace haos fără să își asume public acțiunea. Asta poate lovi economia, poate lovi încrederea și poate afecta rolul de coridor regional.
Vulnerabilități militare: banii nu sunt suficienți, execuția contează
România a crescut investițiile în apărare și a accelerat programe. Asta se vede și se simte în relația cu aliații. Dar, în lumea mea, am văzut de prea multe ori oameni care bagă bani într-o afacere și totuși o pierd, fiindcă nu au management. La fel e și aici. Nu ajunge să cheltuiești. Trebuie să livrezi capabilități reale, la timp, într-un sistem coerent.
Achiziții lente și instabilitate de decizie
În regiunea asta, timpul nu e un lux. Dacă ai nevoie de capabilități într-un orizont scurt și te învârți în proceduri care se întind, ai o problemă. Vulnerabilitatea nu e doar tehnică, e de proces.
Aliații nu cer perfecțiune. Cer predictibilitate. Vor să știe că proiectele nu se schimbă de la un guvern la altul, că planurile nu sunt aruncate la coș când se schimbă majoritatea parlamentară.
Industria de apărare și dependența
Într-o lume în care muniția și piesele de schimb se consumă rapid, dependența de importuri devine vulnerabilitate. Dacă lanțurile logistice se blochează sau dacă piața globală intră în competiție acerbă pentru aceleași resurse, tu rămâi cu planuri și cu termene.
România are șansa să-și întărească industria de apărare prin parteneriate și prin investiții inteligente. Dar până când producția locală devine robustă și transparentă, vulnerabilitatea rămâne.
Oamenii: armata nu e doar echipament
O armată bună este, în primul rând, o comunitate de oameni bine pregătiți și bine conduși. Dacă ai probleme de recrutare și retenție, dacă profesiile tehnice nu sunt atractive, dacă societatea nu mai respectă instituțiile, apar fisuri.
Aici intră și educația civică. Oamenii trebuie să înțeleagă de ce contează securitatea. Nu ca slogan. Ca realitate. Altfel, la prima campanie de panică, apar reacții emoționale care pot bloca decizia politică.
Vulnerabilități economice: un deficit cronic te face dependent
Aici e una dintre cele mai mari vulnerabilități, și uneori se vorbește despre ea ca despre o problemă contabilă, nu strategică. În lumea banilor, dacă ai datorii mari și flux de numerar fragil, devii dependent. Dependent de creditori, dependent de piețe, dependent de dispoziția altora.
Când deficitele sunt mari și persistente, costul banilor crește. Asta înseamnă dobânzi mai mari și presiune pe buget. Iar când bugetul e sub presiune, se amână exact investițiile care întăresc rolul regional: infrastructură, energie, apărare, digitalizare, educație tehnică.
Mai e și un efect psihologic. Un stat care pare fragil financiar devine mai vulnerabil la șocuri de încredere. O criză politică, o escaladare regională, un incident economic pot produce reacții în lanț. Când ești deja fragil, fiecare lovitură e dublă.
Infrastructura: logistica e limbajul real al puterii
Securitatea regională nu se ține cu discursuri. Se ține cu capacitatea de a mișca resurse, rapid și sigur. Un coridor logistic înseamnă drumuri bune, cale ferată eficientă, puncte de trecere funcționale, capacitate portuară, depozitare. Dacă una dintre verigi cedează, întregul lanț încetinește.
Vorbesc aici și dintr-o experiență simplă, de om care a mers mult cu mașina prin țări diferite. Simți imediat când intri într-o infrastructură care te ajută și când intri într-una care te obosește. Într-o zi normală e enervant. Într-o criză devine periculos.
Vulnerabilitatea nu este doar că durează mai mult. Vulnerabilitatea este că, într-o situație de tensiune, nodurile infrastructurii devin ținte. Pot fi perturbate, pot fi sabotate, pot fi blocate prin metode aparent banale.
Vulnerabilități energetice: între șansa de exportator și riscul de țintă
Energia este una dintre puținele zone unde România are șansa de a juca un rol regional clar. Dacă proiectele din Marea Neagră se materializează și dacă piața internă rămâne predictibilă, România poate furniza energie și poate reduce dependența vecinilor de surse nesigure.
Dar energia vine cu vulnerabilități care nu sunt doar tehnice. Prima este vulnerabilitatea de implementare. Proiectele mari sunt lente, sensibile la reglementare și la schimbări politice. Când regulile se schimbă des, investitorii amână și șansa se topește.
A doua este vulnerabilitatea de securitate. Infrastructura energetică, fie că vorbim despre rețele, conducte sau sisteme digitale de control, devine țintă pentru atacuri cibernetice, sabotaj și campanii de dezinformare.
Când devii furnizor, intri într-o altă ligă. Nu mai ești doar consumator. Devii piesă pe tablă. Iar piesele sunt împinse.
Vulnerabilități instituționale: corupția e o taxă pe securitate
În business, corupția e o scurgere constantă din rezervor. Nu o vezi mereu, dar la final îți lipsește combustibilul. Într-un stat, efectul e similar. Corupția îți scade capacitatea de a livra, îți subminează încrederea publică și îi face pe parteneri să se întrebe cât de solid ești.
Pentru un rol regional, încrederea este o monedă. Aliații își plasează oameni și echipamente. Investitorii își pun bani. Vecinii își pun speranțe. Dacă instituțiile sunt percepute ca fiind vulnerabile la captură și la decizii opace, rolul se subțiază.
Instabilitatea politică și schimbarea regulilor
România a avut perioade în care politica internă a arătat ca o luptă continuă. Pentru public, pare rutina democratică. Pentru parteneri, instabilitatea politică e vulnerabilitate, fiindcă scade coerența.
Un aliat vrea să știe că proiectele se țin, că planurile nu sunt abandonate, că există continuitate. Fără continuitate, chiar și un avantaj geografic își pierde din valoare.
Statul de drept și predictibilitatea
Predictibilitatea nu este un cuvânt tehnic, este un factor de putere. Dacă procesele sunt lente, dacă regulile sunt neclare, dacă litigiile se întind, proiectele stagnează. Într-o regiune care se mișcă rapid, stagnarea înseamnă vulnerabilitate.
Vulnerabilități sociale și demografice: cine mai rămâne să țină sistemul în picioare
Demografia e genul de subiect pe care îl amâni, fiindcă pare inevitabil. Doar că lucrurile inevitabile sunt adesea cele pe care le ignori prea mult.
România pierde oameni de ani buni prin migrație și prin scădere naturală. Și nu pierde doar număr. Uneori pierde exact oamenii de care are nevoie pentru funcționarea statului: profesioniști, tehnicieni, specialiști care țin infrastructura, sănătatea și economia în mișcare.
Când o administrație locală nu are oameni buni, când serviciile publice se golesc de competență, statul devine mai puțin funcțional. Iar într-o criză regională, funcționalitatea e aur.
Mai există și fractura socială. O țară polarizată este ușor de manipulat. Dacă o parte a populației simte că e lăsată în urmă, se acumulează resentimente. Apoi, la primul șoc, resentimentele sunt aprinse de cine știe ce campanie, iar încrederea se rupe.
Vulnerabilități informaționale: când minciuna circulă mai repede decât realitatea
Aici, sincer, mă neliniștește ritmul. În lumea de azi, poți pierde o bătălie fără să se tragă un glonț, dacă pierzi încrederea oamenilor în instituții. Dacă oamenii nu mai știu pe cine să creadă, devin ușor de împins în panică.
România, ca multe state, a fost țintă pentru campanii de dezinformare. Unele sunt grosolane și se văd de la o poștă. Altele sunt rafinate, se lipesc de anxietăți reale și doar le amplifică.
Vulnerabilitatea apare când statul comunică prost, când reacționează lent, când pare că ascunde ceva. În loc să construiască încredere, creează spațiu pentru zvonuri.
Panica socială ca instrument
Dezinformarea nu vrea mereu să te convingă că adversarul are dreptate. Uneori vrea doar să te facă să nu mai ai încredere în nimeni. Dacă nu mai ai încredere, nu mai cooperezi, nu mai susții investiții, te retragi în cinism.
Și cinismul generalizat e vulnerabilitate, fiindcă paralizează. În securitate, paralizia e cel mai comod cadou pentru un adversar.
Atacuri cibernetice și recuperare rapidă
Un stat modern depinde de sisteme informatice. Când acestea sunt atacate, efectul se simte în lanț. Vulnerabilitatea nu e doar dacă poți preveni. Vulnerabilitatea reală e cât de repede te ridici după o lovitură.
Reziliența, aici, înseamnă echipe competente, proceduri clare, exerciții, investiții constante. Înseamnă și salarii care pot ține specialiștii în țară, fiindcă piața privată îi va atrage oricum.
Vulnerabilități de politică externă: dacă nu știi ce vrei, ceilalți decid
Un rol regional cere claritate strategică. Nu poți fi lider dacă ești mereu reactiv. Nu poți fi credibil dacă mesajul tău se schimbă în funcție de ciclul politic intern.
România este într-un club mare și complicat. În UE, negocierile sunt lente, dar rezultatele contează. În NATO, planificarea e riguroasă și cere investiții. Vulnerabilitatea apare când România nu își definește bine prioritățile și ajunge să fie doar un vot în mulțime, nu un actor care inițiază.
Mai e și dependența de ritmul altora. Parteneriatele sunt un activ uriaș, dar politica internă a altor state se schimbă. Un stat care vrea rol regional are nevoie de capacitate proprie, fiindcă exact asta îți dă voce.
Vulnerabilități de integrare și mobilitate: Schengen te ajută, dar aduce și responsabilități
Mobilitatea mai mare în spațiul Schengen ajută economia, ajută comerțul, ajută conectarea. Pentru rolul regional, conectarea este putere.
Totuși, Schengen înseamnă și o responsabilitate crescută la frontierele externe ale Uniunii. Dacă sistemele de control, cooperarea polițienească și managementul presiunilor migratorii nu sunt bine puse la punct, apar breșe. Iar o breșă de frontieră nu mai e doar problema României, devine problemă europeană. Tensiunea politică în UE se poate traduce repede în blocaje și condiționări.
Un stat care vrea rol regional are nevoie de reputație bună în materie de administrare. Asta este capital, nu birocrație.
Vulnerabilități ale apărării civile: reziliența nu e doar treaba armatei
Când auzi cuvântul „securitate”, te gândești la armată. Dar securitatea, în vremurile noastre, arată adesea ca un spital care funcționează în criză, ca o rețea electrică stabilă, ca un sistem de alertare care nu dă rateuri, ca o populație care știe ce să facă fără să intre în panică.
România are, ca multe state, o problemă de cultură a pregătirii. Am trăit mult cu ideea că nu ni se poate întâmpla. Realitatea din jur ne arată că se poate.
Dacă ești gazdă de trupe aliate, dacă ești coridor logistic, dacă ești nod energetic, ai nevoie de planuri de continuitate și de exerciții reale. Ai nevoie de o comunicare în criză care nu seamănă cu un comunicat sec, ci cu un dialog cu oamenii. În fond, dacă oamenii cred că sunt mințiți, nu vor asculta nici când li se spune adevărul.
Vulnerabilități culturale: mentalitatea de angajat într-o lume de proprietari
Tatăl meu sărac spunea să fii angajat bun, să nu faci valuri, să aștepți sistemul să te protejeze. Tatăl meu bogat spunea să înveți regulile jocului și să gândești ca un proprietar.
În multe zone, România încă funcționează cu mentalitatea de angajat. Așteptăm să vină cineva cu soluția. Ne uităm la Bruxelles, ne uităm la Washington, ne uităm în altă parte, și uneori uităm că un rol regional nu se primește, se construiește.
Asta este vulnerabilitate, fiindcă rolul cere inițiativă. Cere capacitatea de a porni proiecte, de a le duce la capăt și de a menține standarde, chiar când nu e convenabil politic.
Cultura competenței contează. Cultura transparenței contează. Dacă societatea tolerează improvizația, tolerează nepotismul și tolerează minciuna mică, la scară mare apar probleme. Exact ca într-o companie care își cosmetizează rapoartele. Poate merge o vreme. Apoi cade.
Cum arată un stat care nu își sabotează rolul
Nu există rețete magice. Există însă un mod sănătos de a gândi.
Când un investitor se uită la o companie, se uită la bilanț, la guvernanță, la riscuri și la capacitatea de execuție. România are nevoie să se privească așa, fără autoiluzionare.
Asta înseamnă să trateze infrastructura ca prioritate reală, nu ca decor electoral. Înseamnă să trateze disciplina fiscală ca pe o chestiune de securitate. Înseamnă să investească în oameni și să îi respecte, fiindcă fără ei, orice strategie rămâne hârtie.
Înseamnă să își apere spațiul informațional, nu prin cenzură, ci prin comunicare bună, educație și reacție rapidă la minciuni. Înseamnă să își întărească instituțiile, fiindcă un stat cu instituții slabe poate fi cumpărat sau blocat prin metode subtile.
România poate fi un pilon regional. Are motive. Dar pilonii se crăpă dacă sunt construiți din material prost, chiar dacă sunt așezați într-un loc bun. Geografia e un cadou. Capacitatea e un efort.
Dacă România își reduce vulnerabilitățile, rolul ei în regiune nu doar că rezistă, ci devine un fapt pe care îl respectă și prietenii, și adversarii. Iar într-o zonă unde se joacă dur, respectul, chiar și respectul reticent, valorează mult.
