Romanul urmărește un băiat de 13 ani, Mihai, care își dorește spațiu, prieteni, adrenalină și puțin mister peste tot. Începe ca o curiozitate copilărească, continuă cu un pas riscant într-o fabrică abandonată și se transformă într-o călătorie în care apar portaluri, forțe stranii și oameni care îl protejează fără să-l sufoce.
De aici curg câteva idei utile pentru orice părinte: cum pui o limită fără să tai avântul, cum lași libertate fără să pierzi controlul, cum spui „stop” atunci când treaba devine periculoasă, dar păstrezi legătura caldă.
În spatele secvențelor cu groapa fără fund, cu vechiul Marcus și cu polițistul Petre, povestea arată un lucru simplu și greu în același timp. Uneori, limita sănătoasă nu e o regulă spusă tare, ci o intervenție clară în clipa potrivită.
Când apar riscurile, adulții din jurul lui Mihai nu intră în discuții interminabile, ci organizează acțiunea, stabilesc pași, verifică, mută grupul acolo unde pericolul scade. Tonul nu e teatral, ci exact cât trebuie ca un copil să priceapă că nu e timp de târguit.
Asta se transferă ușor acasă, la orice familie. Dacă situația e serioasă, regula trebuie să fie limpede și aplicată pe loc, fără umiliri, fără panică, cu explicații scurte pe care copilul le poate urma.
Limitele în momentele de risc: fermitate, dar fără dramă
În primele momente subterane, Petre intră pregătit, iar Marcus temperează impulsul de a-l trata pe Mihai ca pe un suspect. Cei doi funcționează ca un balans necesar: polițistul trasează un cordon de siguranță, bătrânul lărgește harta înțelegerii. Împreună ies la suprafață cu o regulă valabilă dincolo de pagini. În situații limită, copilul are nevoie de un contur clar al spațiului sigur.
Asta înseamnă pași concreți, nu cuvinte mari. Se spune ce se întâmplă, ce se așteaptă, ce urmează imediat, unde se oprește aventura. Fără să fie moralizatori, adulții din poveste oferă un tipar de comportament pe care îl recunoști în viața de zi cu zi: spui copilului unde să stea, ce să atingă, cât durează pauza, când reveniți.
Mihai se simte atras de necunoscut. Îi place ideea de curaj, dar corpul o ia înaintea minții.
Aici apare o lecție discretă despre autocontrol. În scenele în care palmele îi „ard”, iar ochii capătă o nuanță albastră, nu-l ia nimeni peste picior. Nimeni nu-l face de rușine.
Fenomenul este numit, îmblânzit, pus într-un cadru. Pentru părinți, acest cadru înseamnă un ritual simplu de siguranță. Poate fi o respirație numărată, o pauză de două minute, un „hai să vedem ce urmează” rostit calm. Când energia copilului e mare, limita n-ar trebui să strivească energia, ci să o canalizeze.
Puterea care se învață, nu se confiscă
Un moment memorabil e cel al obiectelor care se transformă. Coiful și sabia capătă forme banale, ușor de purtat, aproape școlare. Detaliul e simpatic, dar și destul de pragmatic.
Regulile care se prind de copil ajung să semene cu instrumentele lui de zi cu zi. Când îi spui ce e de făcut și îl lași să încerce, regula nu mai e o piedică, ci un sprijin. Exact așa funcționează limitele care rămân pe termen lung.
Îți iei casca atunci când urci pe bicicletă nu pentru că te obligă cineva, ci pentru că ai înțeles rostul ei și te simți mai în siguranță cu ea pe cap. Transformarea obiectelor din carte prinde la copii și pentru că îi lasă să simtă puterea în propriile mâini, nu doar să audă predici despre siguranță.
Din aceeași zonă vine și relația cu timpul. Personajele își stabilesc întâlniri precise, ore anunțate clar, „peste două zile, la 9 și jumătate”. Pare un detaliu, totuși e un mecanism de limitare foarte util. Timpul îmblânzește impulsul.
Pentru familii, asta se traduce într-o înțelegere ușor de aplicat. Spui copilului când pornește consola, când se oprește și ce se întâmplă dacă se prelungește fără acord. Nu promisiuni vagi. Nu „vedem noi”. O oră fixă e, de fapt, o bară de protecție.
Limitele ca acord, nu ca ordin
În momentele tensionate, echipa care-l însoțește pe Mihai nu îl izolează. Nu îl pune pe bancă. Îl implică în măsura în care e în siguranță. Nu e vorba de curaj nebun, ci de responsabilitate în doze potrivite.
Limitarea capătă sens doar când copilul simte că are o parte din decizie. De aici rezultă un principiu simplu pentru acasă. Când pui o regulă, verifică dacă e și un spațiu de alegere. De exemplu, „te întorci la ora 9, dar traseul până în parc îl alegem împreună” sau „vineri seara te joci o oră, titlurile le decidem pe rând”.
Când limitele sunt o formă de colaborare, conflictul se reduce, iar respectul crește. În carte, rolurile sunt clare. Unul planifică, altul stă de pază, altul explică, iar Mihai învață să-și dozeze pasul. În familie, se poate la fel, fără atâta spectacol.
Cum arată o limită bine pusă în viața de zi cu zi
Din roman rămân câteva scene pe care le recunoști în propria casă. Dimineața aceea cu mama și șapca misterioasă, discuția scurtă în care întrebarea nu e un interogatoriu, ci o verificare afectuoasă. Niciun ton ridicat, nicio frază-aprigă. Doar interes real și o așteptare clară ca băiatul să spună adevărul. Acolo se vede cât de mult contează forma.
Un „unde pleci” rostit cald e mai eficient decât zece fraze moralizatoare. În altă parte, cercul prietenilor se tulbură, apar etichete, neîncredere. Coamă de Leu intră în scenă și, pentru că e „felină”, unii se grăbesc să tragă concluzii. Sunt replici tăioase, o ironie sau două, însă povestea nu rămâne blocată în prejudecăți.
Granițele de încredere se mută după fapte, nu după zvonuri. Cine e corect în acțiuni primește o nouă șansă. Asta e o ancoră bună pentru familii când apar prieteni noi în jurul copilului sau când pasiunile lui sunt greu de înțeles. Pui filtrul pe comportamente observabile, nu pe etichete lipite la nervi.
Cu alte cuvinte, limita sănătoasă sprijină demnitatea. Copilul e văzut, nu „aranjat”. I se cere să spună unde merge, însă nu i se caută în rucsac fără motiv. I se cere să respecte ora, dar i se explică de ce ora contează. Se verifică adevărul, dar se evită umilirea.
Contează mult și tonul. Când adultul vorbește scurt și clar, copilul înțelege că e despre siguranță, nu despre putere.
Când emoțiile dau peste margini
Mihai trece prin clipe în care nu își recunoaște corpul. Curentul acela ciudat, intens, îl smulge din prezent și îl aruncă în altă parte. În asemenea momente, Marcus îl aduce înapoi prin cuvinte simple și printr-un fel de „ancoră” pe care o poți imagina sub forma unei atingeri sigure sau a unui obiect familiar. E un tipar bun pentru orice părinte.
Când vezi copilul luat de val, nu sari la concluzii, nu rostești verdicte. Numești emoția, o așezi pe masă, creezi un protocol mic care se respectă de fiecare dată. Uneori e o respirație numărată până la zece, alteori e un pahar cu apă, o pauză de mers în bucătărie sau o plimbare scurtă în jurul blocului.
Apoi revii la reguli. Limita nu dispare doar pentru că valul e mare, ci se aplică și mai atent, cu blândețe. Așa păstrezi relația întreagă.
Mi-a rămas în minte și felul în care personajele își gestionează diferențele. Nu toți văd lucrurile la fel, iar tensiunile apar. Cu toate astea, „echipa” își păstrează miza comună.
Mihai trebuie păzit, iar el trebuie să învețe să se păzească și singur. Pentru familii, analogia e clară. Părinții pot privi diferit regulile despre ecrane sau despre ieșitul în oraș, important e să nu se contrazică în fața copilului în feluri care îi dau acestuia senzația că regula e negociabilă la infinit.
Se discută între adulți, se decide o formulă, apoi se comunică pe aceeași voce. Copilul învață repede să joace la „ofsaid” dacă găsește breșe între părinți. Cartea arată cât de util e când vocile adulte, deși distincte, se aliniază.
Spațiul pentru libertate bine dozat
O altă idee care merită păstrată este felul în care Mihai este lăsat să simtă aventura cu pași mici. Nu e băgat într-o cutie de sticlă. Nu e scos din joc. Îi sunt recunoscute curiozitatea, pofta de a încerca, nevoia de prieteni.
Limita apare ca o margine elastică, care se retrage sau avansează în funcție de context. În zilele bune, copilul primește mai mult spațiu, fiindcă a demonstrat că știe să gestioneze libertatea. După un derapaj, spațiul se micșorează pentru o vreme. Nu e pedeapsă arbitrară. E reglaj fin.
Exact asta se întâmplă și în roman. După pericole, urmează pauze, după reușite, urmează încredere mai mare.
În familie, un astfel de reglaj poate însemna că adolescentul merge la film cu prietenii, dar trimite un mesaj la început și la final. Sau că primește o oră în plus de ecran sâmbăta dacă toată săptămâna a respectat ora de culcare.
Ce câștigă copilul din asemenea formule. Învață că libertatea vine la pachet cu responsabilitate. Nu e doar „permisiune”, e un credit pe care îl justifică prin fapte. În momentul în care dă greș, înțelege și de ce creditul scade pentru o vreme.
Când grupul devine presiune, limitele protejează
Cartea prinde bine dinamica anturajului care arde etape. Zvonuri, reputație, glume tari, o etichetă pusă prea repede. Acolo ajută o limită limpede pe limbaj și pe conduită. Nu ridicăm vocea, nu aruncăm etichete, nu mințim pentru a îngrășa o poveste. Pare rigid, însă e tocmai structura care păstrează relațiile vii.
Copilul își vede prietenii și își păstrează dreptul la grup, dar știe că există un prag sub care discuția se oprește. Exact cum, în roman, replicile taie riscul înainte să taie legăturile dintre oameni, tot așa se poate întâmpla la masa din bucătărie, seara, când se povestesc întâmplările zilei și se negociază ce va fi mâine.
Sunt și zile în care copilul se simte nedreptățit. Aproape „toată lumea” pare împotrivă.
Acolo, sprijinul părintelui nu înseamnă luptă cu toată lumea, ci un fel de scut discret. Îl asculți cap-coadă, verifici faptele, îl ajuți să scrie două mesaje echilibrate, îl însoțești la întâlnirea cu profesorul dacă situația a luat-o razna.
Limita rămâne și ea prezentă. Sprijinul nu acoperă o minciună, nu justifică o încălcare de acord, dar apără demnitatea copilului. În carte, Mihai trece prin asemenea strângeri de ușă și găsește aer exact în felul acesta. Cineva îi e aproape, cineva îi dă spațiu să spună ce s-a întâmplat, cineva îl ghidează înapoi la traseu.
De la regulă la ritual, diferența care contează
Părinții știu senzația aceea de „am mai spus de zece ori asta”. De cele mai multe ori, nu cuvintele lipsesc, ci ritualul. O regulă devine ritual când are început clar, final clar și pași repetați. Cartea oferă modele concrete, fie că e vorba de o întâlnire fixată la o oră precisă, fie că e vorba de echiparea dinaintea unei misiuni. Pentru acasă, un ritual poate însemna următoarea succesiune.
Ajungi acasă, speli mâinile, mănânci, verifici ghiozdanul, te joci o jumătate de oră, apoi temele. Nu ca un marș, ci ca o melodie. Cu răbdare, cu un pic de negocieri pe ici pe colo, cu pauze când oboseala își spune cuvântul. Când ritualul prinde, limita se respectă de la sine.
Se întâmplă și să nu funcționeze din prima. Atunci se ajustează. În roman, personajele schimbă traseul când realitatea o cere, fără să piardă din vedere miza. Așa și acasă. Poate că ora de plecare la școală trebuie mutată cu zece minute, poate că regula despre telefon e prea strictă și merită aerisită în vacanță. Important e să nu alunecăm în haos. Limita rămâne prezentă, dar este vie, respiră.
Un cuvânt despre cumpărat cartea și de ce ajută lecturile comune
Părinții care vor să citească romanul împreună cu copiii au la îndemână variante simple.
Dacă preferi să comanzi online, o poți face pe Cărturești sau pe Libris. Îți propun o mică strategie care mie mi se pare grozavă. Citiți câte un capitol în paralel, apoi discutați două întrebări fără pretenții: ce ți-a plăcut și ce ai fi făcut altfel în locul lui Mihai.
Din două în două capitole, încercați să numiți o limită care v-a ieșit bine în familie în ultima săptămână și una pe care vreți s-o reglați. E mai eficient decât o discuție solemnă de duminică, pentru că vine dintr-o poveste, nu dintr-un „trebuie”.
Cartea poate fi comandată online. Poți achiziționa „Drumul spre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan, iar aceeași ediție este disponibilă și pe Libris.ro. Informația e utilă mai ales dacă vrei să ai volumul rapid pentru o lectură în familie, cu marcaje și notițe făcute pe margine.
Ce rămâne după ce închizi cartea
După ce treci de acțiune și de surprize, înțelegi că romanul propune un tip de curaj cu centură de siguranță. Libertate care respiră, însă într-un cadru. Învățăm că „nu” poate fi spus calm și scurt, că „da” vine cu un mic plan, că adevărul se cere fără spectacol.
Rămâne, de asemenea, sentimentul că un adolescent, oricât de îndrăzneț ar fi, are nevoie să știe că cineva îl veghează fără să stea lipit de el.
Exact acest amestec de prezență și retragere construiește limita sănătoasă. N-ai să găsești o schemă universală, pentru că familiile sunt diferite, dar găsești destule repere pentru a-ți construi propria hartă.
Dacă ai chef să încerci ceva imediat, ia o scenă care ți-a plăcut și transform-o într-o mini-regulă la voi acasă. De pildă, ora precisă din carte se poate traduce într-o „întoarcere la 21.30, cu mesaj de confirmare când pornești spre casă”.
Obiectele care se transformă pot deveni „echipamentul” de seară, cu telefonul pus la încărcat în hol și ghiozdanul pregătit pentru dimineață. Dialogul scurt și cald dintre Mihai și mama lui poate fi un model pentru acele minute grăbite de dimineață, când nu iese mereu totul cum ai vrea. Vei vedea, cu puțină repetare, regula se așază și pare mai puțin o barieră și mai mult un sprijin.
Romanul „Drumul către o altă dimensiune” este semnat de Bradu Mihai Dan și a apărut la Editura Ecou Transilvan, la Cluj-Napoca, în 2024. Volumul poate fi achiziționat online de pe Carturesti.ro și Libris.ro, în ediția curentă disponibilă pentru comandă rapidă.
Pentru părinți, e o lectură potrivită de împărțit cu un adolescent curios, cu destule momente de discuție despre limite, curaj și prudență, fără lecții ținute din vârful catedrei.
