În ultimele săptămâni, am explorat natura relațiilor noastre interumane, modul în care ne alegem partenerii și așteptările pe care le avem de la aceștia. Această discuție este una complexă și continuă, lăsând întotdeauna loc pentru noi întrebări.
O întrebare esențială care se ridică este: cât din ceea ce oferim într-o relație provine din iubire, iar cât este doar un schimb?
Adesea, afirmăm că iubirea autentică nu contabilizează, dăruind fără a aștepta nimic în schimb. Totuși, dacă ajungem să ne gândim cine a investit mai mult, cine a făcut sacrificii sau cine a fost acolo în momentele dificile, poate semnifica faptul că ceva nu mai funcționează.
Nu sunt convins de asta. Poate că relațiile sănătoase, din când în când, fac și ele socoteala, dar fără a transforma această socoteală într-o factură.
Este aproape imposibil să trăiești alături de cineva fără a observa interacțiunile dintre voi. Îți dai seama cine întreabă frecvent „cum te simți?”, cine se ocupă de organizarea lucrurilor, cine face primul pas după o ceartă sau cine își amintește detalii importante. Nu avem nevoie de un tabel pentru a înregistra aceste lucruri. Relațiile au o memorie proprie, iar aceasta nu este întotdeauna un inamic al iubirii.
Când ceea ce oferim reflectă cine suntem
Într-o relație, nu oferim doar timp, afecțiune, resurse sau disponibilitate. Modul în care ne implicăm poate răspunde la întrebarea: ce reprezint eu pentru această persoană?
Pot fi cel care rezolvă problemele, cel care oferă suport, cel care nu abandonează, cel care contribuie financiar sau cel care aduce armonie. Toate acestea pot fi manifestări autentice ale grijii, dar pot răspunde și unei nevoi fundamentale: aceea de a ști că suntem importanți și că avem un loc în viața celuilalt.
Uneori, realizăm că valoarea noastră derivă din cât de necesari suntem pentru celălalt.
Aici devine complicat. Dacă mult din valoarea mea în relație provine din a fi indispensabil, am toate motivele să ofer, poate chiar mai mult decât este cerut, să preiau responsabilități, să anticipez nevoile și să fiu disponibil.
Asta nu înseamnă că acționez doar în interesul meu. Într-o relație, grija pentru celălalt și dorința de a avea un rol semnificativ pot coexista în același gest. Pot să fac ceva pentru tine din iubire și să sper, în același timp, că și tu vei acționa la fel când voi avea nevoie.
Așteptările nu anulează iubirea, însă devine crucial cum gestionăm aceste așteptări.
Este mai ușor să oferim decât să cerem?
Cererea directă poate fi mai dificilă decât pare.
„Am nevoie de tine mai aproape.” „Ar fi bine să te implici și tu în asta.” „Simt că sunt important pentru tine.”
Fiecare dintre aceste cereri vine cu un risc pe care nu-l putem controla: celălalt poate refuza (sau, mai grav, poate să râdă de mine, să mă acuze, să mă ignore). Sau poate accepta fără entuziasm. Este posibil să descoperim că ceea ce este vital pentru noi nu are aceeași valoare pentru partener.
Când cer, mă expun.
Uneori, pare mai sigur să ofer. Fac pentru tine lucruri pe care mi-aș dori să le faci pentru mine, sunt atent așa cum aș vrea să fii tu, sacrific fără să-mi ceri și sper că, atunci când va veni momentul, vei înțelege de la sine ce trebuie făcut (de multe ori, acest mecanism funcționează fără să ne dăm seama).
Totuși, în acest fel, putem construi un contract pe care partenerul nu l-a citit sau semnat și de care nici măcar nu știe.
Așa apare un tipar frecvent: ofer, nu cer, aștept, nu primesc ceea ce speram, ofer din nou, încep să mă simt ignorat și, treptat, resentimentele se acumulează. Iar odată cu ele, apar reproșurile.
„Eu am fost acolo pentru tine când…”
„Câteodată am renunțat eu…”
„După toate sacrificiile făcute pentru tine…”
Uneori, reproșurile reflectă o realitate dezechilibrată. Totuși, este important să ne întrebăm când am comunicat prima dată așteptările: atunci când puteam articula o nevoie sau abia acum, când venim cu factura?
Poate că generozitatea este uneori o metodă de a solicita fără a risca un refuz.
Socoteala nu înseamnă automat factură
Nici extremitatea opusă nu este de ajutor. Ideea că într-o relație sănătoasă nu ar trebui niciodată să facem socoteala poate ascunde sau genera dezechilibre serioase.
Viața nu funcționează în mod egal. Vor exista momente când unul dintre parteneri va suporta mai mult, având mai mult timp, energie sau resurse, în timp ce celălalt se va confrunta cu dificultăți și va contribui mai puțin. Cu timpul, situația se poate schimba, iar echilibrul relației nu este static, ci evoluează odată cu cei implicați.
Însă există o diferență între „acum îți este greu și pot să preiau eu mai mult” și „de ani de zile eu duc aproape tot și am început să considerăm asta normal”.
Uneori, trebuie să facem socoteala pentru a observa că ceva s-a schimbat. Pot spune: „În ultima vreme, simt că am rămas singur cu problemele noastre. Ce se întâmplă?”
Sau: „După tot ce am făcut pentru tine, acum trebuie să te implici și tu.”
Ambele propoziții pleacă de la observarea unui dezechilibru. Prima deschide o discuție, iar a doua creează o datorie și, aproape sigur, un conflict.
Datoria oferă un avantaj psihologic important: ne dă senzația că avem un control mai mare. Dacă spun „am nevoie de tine”, tu ai opțiunea de a refuza. Dacă afirm „îmi datorezi”, încerc să elimin această opțiune. Nu mai trebuie să alegi să fii alături de mine; trebuie să fii, pentru că am suficiente lucruri în trecut care să justifice acest lucru. Astfel, contabilitatea relațională poate deveni o apărare împotriva vulnerabilității. În loc să risc să aflu dacă alegi să rămâi, încerc să construiesc suficiente datorii astfel încât alegerea ta să nu mai fie atât de liber aleasă.
Cel care oferă mai mult nu este întotdeauna cel slab
Există o altă complicație. Suntem adesea tentați să vedem persoana care oferă constant drept cea vulnerabilă în relație. Uneori, aceasta poate fi realitate, dar a oferi poate veni și cu un anumit tip de putere.
Dacă eu rezolv mereu, devin persoana care știe cum se fac lucrurile. Dacă eu ofer constant suport, tu poți ajunge să fii cel care are nevoie de sprijin. Dacă sunt mereu cel care renunță, pot ajunge să fiu perceput ca cel care rămâne dator.
Fără intenția de a face acest lucru, poate începe să funcționeze o dinamică de putere: unul devine cel care știe și salvează, iar celălalt cel care primește și rămâne dator.
Perspectiva lui Alfred Adler este, în continuare, relevantă. Într-o relație, cooperarea nu înseamnă să facem aceleași lucruri sau să contribuim în mod constant în proporții egale. Presupune să ne întâlnim pe o bază de egalitate umană, fără ca diferențele dintre noi să fie transformate într-o scară pe care unul trebuie să o domine pe celălalt.
Pot să dăruiesc mai mult fără a considera că devin superior și pot să am nevoie de mai mult fără a deveni inferior.
De aceea, de multe ori, ne este greu să ieșim din rolurile de care ne plângem. Cel care afirmă „eu fac totul” poate fi cu adevărat obosit și nedreptățit, dar poate descoperi că îi este greu să lase responsabilitatea în seama celuilalt. Pentru că, o dată cu responsabilitatea, ar trebui să cedeze și controlul, precum și sentimentul că fără el, lucrurile nu funcționează.
Asta nu înseamnă că cel care duce mai mult este vinovat pentru dezechilibru, ci doar că relațiile sunt rareori simple, astfel încât unul să fie doar cel care dă, iar celălalt doar cel care primește.
Ce se întâmplă după ce începem să numărăm?
Poate că am abordat greșit problema alegând între iubire și schimb. În orice relație există un schimb, avem nevoi, așteptări și limite, oferim și dorim să primim, negociem și, inevitabil, observăm interacțiunile dintre noi.
Problema nu constă în observație. Conflictul apare atunci când ceea ce oferim devine modalitatea prin care ne asigurăm valoarea, evităm riscul de a cere, facem celălalt dator sau ne menținem într-o poziție din care refuzul devine mai greu. Cooperarea necesită ceva mai complex decât pur și simplu a nu contabiliza, necesită capacitatea de a spune ce avem nevoie fără a construi o datorie și de a contribui fără a transforma contribuția într-o superioritate.
Poate că relațiile sănătoase țin socoteala. Uneori, este necesar să facem asta pentru a observa că ceva s-a dezechilibrat. Însă întrebarea care ne definește mai mult nu este dacă am început să numărăm.
Este ceea ce facem cu socoteala ulterior: o folosim pentru a înțelege ceea ce se întâmplă între noi sau așteptăm să avem suficiente lucruri de trecut pe factură?
Sursa articol: https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/poate-ca-si-relatiile-bune-tin-socoteala
Sursa foto: Inquam Photos
