În Cluj, lucrurile se mișcă repede. Dimineața, în stațiile de autobuz, auzi română amestecată cu engleză, maghiară, italiană, uneori chiar arabă sau franceză, ca un radio rămas pe mai multe frecvențe.
La prânz, la colțul unei străzi din centru, vezi un student străin cu un dosar gros sub braț, iar seara, la o terasă, cineva își face curaj să spună cuiva: am nevoie de o traducere legalizată și nu înțeleg de ce costă cât costă.
E genul de conversație care pare banală până când îți dai seama că, în spatele ei, stau două lucruri foarte concrete: timpul și riscul. Iar ambele se schimbă, uneori dramatic, în funcție de limba din care traduci.
Pe hârtie, pare simplu. Ai un document, îl traduci, îl legalizezi, gata. În practică, complexitatea limbii poate să împingă costul în sus sau să-l țină jos într-un mod care, dacă nu ai trecut prin asta, pare aproape arbitrar. Și tocmai de-aia merită desfăcut subiectul cu răbdare, cu exemple și cu mici detalii din viața reală, din Clujul ăsta care e, în același timp, foarte românesc și surprinzător de internațional.
Ce înseamnă, de fapt, o traducere legalizată
Când cineva spune traducere legalizată, de obicei se gândește la un document care devine, cumva, oficial. Doar că legalizarea nu înseamnă că notarul îți verifică fiecare propoziție și se asigură că traducerea e genială, perfectă, impecabilă.
Legalizarea, în România, se leagă în principal de semnătura traducătorului autorizat. Practic, notarul confirmă că traducătorul care a semnat traducerea este cine spune că este, că are dreptul să semneze ca traducător autorizat și că semnătura din act e a lui.
Asta e important, fiindcă schimbă puțin perspectiva asupra costului. În costul final intră, de regulă, două componente care se adună: serviciul de traducere și serviciul notarial de legalizare. Traducătorul își calculează munca lui, iar notarul are propriile tarife pentru legalizare, pentru copii, pentru îndosariere, pentru ce mai e nevoie.
Uneori apare și un al treilea strat, dacă documentul trebuie folosit în străinătate și ai nevoie de apostilă sau supralegalizare, dar asta ține de destinația actelor și de cerințele instituției care le primește.
În Cluj-Napoca, ca în orice oraș mare, există birouri de traduceri, există traducători care lucrează independent, există notari unde lumea se perindă de dimineață până seara. Nu există un singur preț standard, însă există o logică în spatele variațiilor, chiar dacă nu e mereu explicată pe înțelesul omului grăbit.
Când spui complexitatea limbii, la ce te referi, de fapt
Complexitatea unei limbi e un cuvânt mare și, sincer, puțin alunecos. Pentru un vorbitor nativ de română, germana poate părea rigidă, maghiara poate părea un puzzle, iar japoneza poate părea un perete. Pentru un traducător, lucrurile se măsoară altfel. Complexitatea devine o combinație între cum arată limba pe hârtie, cât de greu e să fii precis, cât de multe capcane are vocabularul și cât de ușor poți greși fără să-ți dai seama.
Mai e și un adevăr care nu sună romantic, dar e esențial: complexitatea se vede în timp. Un text care cere două ore în loc de una costă mai mult, fiindcă un traducător, oricât ar vrea să fie cavalerul tău în armură, tot are o zi de lucru și un program, și o responsabilitate. Mai ales când e vorba de acte.
Alfabetul și felul în care arată documentul
Limba română, engleza, franceza, italiana, spaniola se întâlnesc pe un teren familiar: alfabetul latin. Chiar și când ai termeni necunoscuți, ochiul poate să urmărească mai ușor propozițiile, iar numele, datele, localitățile sunt, de multe ori, recunoscibile.
Cu limbile scrise în alte sisteme, lucrurile se schimbă. Chineza, japoneza, araba, ebraica, coreeana, greaca, rusa, ucraineana vin cu alte semne, alte reguli, alte convenții. Traducătorul nu doar că traduce, ci, de multe ori, trebuie să transcrie corect nume proprii, să decidă o transliterare acceptată, să verifice dacă persoana are deja o variantă oficială a numelui în pașaport. Iar aici apare un tip de muncă invizibilă. Nu o vezi în rezultat, dar ea e acolo, în orele în care cineva compară litere, caută coerența și se asigură că un singur detaliu nu îți încurcă dosarul.
Mai adaugă un lucru: documentele din unele țări vin cu ștampile greu lizibile, cu sigilii, cu antete încărcate, cu formulare vechi. Dacă ai primit un certificat scanat prost, cu colțuri tăiate, cu textul șters pe alocuri, complexitatea nu mai e doar în limbă, e și în fizica paginii. Traducătorul trebuie să-și asume ce scrie acolo. Uneori, pur și simplu nu poate ghici, trebuie să ceară o copie mai bună, ceea ce înseamnă timp, nervi, și, uneori, cost suplimentar.
Diferența dintre a înțelege și a reda legal, fără echivoc
În conversațiile obișnuite, poți să te descurci cu aproximări. În traducerile legalizate, aproximările sunt un lux periculos. Un termen juridic tradus greșit nu e ca un adjectiv schimbat într-un text literar. Poate schimba sensul, poate schimba o competență, poate schimba o responsabilitate.
Unele limbi au o densitate juridică care te obligă să fii atent la fiecare particulă. Germana, de pildă, are compuneri și structuri care, în actele oficiale, devin o rețea de subordonate și precizări. Engleza juridică are formule fixe și nuanțe între shall și may care par mici, dar fac diferența între obligație și opțiune. Maghiara are un fel al ei de a lega informația în sufixe și structuri care cer atenție. Iar când adaugi faptul că documentul trebuie să fie acceptat de o instituție, nu doar citit de un om, traducătorul lucrează cu o presiune reală.
Distanța culturală și juridică dintre țări
Complexitatea nu înseamnă numai gramatică. Uneori, o limbă e dificilă fiindcă vine dintr-un alt sistem juridic, cu instituții care nu au echivalent direct în România. Un act emis într-o țară cu drept cutumiar, de exemplu, poate folosi concepte care nu se potrivesc perfect pe vocabularul românesc de drept civil. Atunci, traducătorul nu are voie să inventeze. Trebuie să găsească un termen funcțional, să păstreze denumirea originală acolo unde e cazul, să fie coerent și prudent.
Asta ia timp. Iar timpul, în traduceri, are un preț simplu și inevitabil.
De ce, în Cluj, prețurile par uneori mai nervoase
Clujul nu e doar un oraș cu cafenele și festivaluri. E un nod de universități, clinici, companii, oameni care vin și pleacă. Într-o zi obișnuită, prin birourile de traduceri trec diplome pentru admitere, foi matricole, contracte de muncă pentru relocare, certificate de naștere pentru căsătorii, acte pentru cetățenie, documente medicale pentru tratamente.
Asta înseamnă cerere constantă. Și cererea constantă împinge piața să fie rapidă, uneori foarte rapidă. Când ai un termen limită strâns, costul crește, indiferent de limbă. Dar limba poate dubla efectul. O traducere legalizată în engleză, cerută pe mâine, e mai ușor de găsit. O traducere legalizată în coreeană, cerută pe mâine, e aproape o vânătoare.
În Cluj există traducători foarte buni pentru limbile cele mai cerute, iar în jurul lor s-a format un fel de ecosistem. Pentru limbile rare, ecosistemul e mai subțire. Asta nu e o critică, e doar realitatea matematică a ofertei.
Cum se transformă complexitatea limbii în cost
Aici ajungem la miez. Costul nu crește fiindcă cineva se uită la tine și decide că, dacă vii cu un document în japoneză, meriți să plătești mai mult. Costul crește din motive care, dacă le vezi din interior, sunt aproape banale.
Disponibilitatea traducătorilor autorizați
Pentru o traducere legalizată, ai nevoie, de regulă, de un traducător autorizat pentru combinația respectivă de limbi. Faptul că cineva știe limba nu e suficient. Trebuie să aibă forma legală de a semna traducerea și de a-și asuma actul.
La limbile frecvente, există mai mulți traducători autorizați. Concurența e mai mare, termenele sunt mai flexibile, iar prețurile tind să fie mai stabile. La limbile rare, numărul traducătorilor autorizați scade. În unele cazuri, sunt doar câțiva în tot județul, iar unii nu au disponibilitate imediată. Când oferta e mică și cererea apare brusc, costul urcă natural.
Și încă ceva, pe care lumea îl simte, dar nu îl spune mereu: un traducător care lucrează cu o limbă rară are, adesea, costuri de formare și de întreținere a competenței mai mari. Trebuie să fie conectat la limbă, la schimbările ei, la terminologie. Asta se reflectă în tarif.
Timpul real, nu timpul imaginat
Uneori, un client se uită la o pagină și spune: dar e doar o pagină. În traduceri legalizate, o pagină poate fi un mic labirint. Un certificat poate avea rubrici standard, dar poate conține prescurtări locale, formule vechi, note de subsol, mențiuni despre registre, numere de referință, date într-un format diferit.
Complexitatea limbii influențează cât de repede poate traduce cineva fără să se arunce. Unele limbi cer mai multă verificare a acordurilor, a flexiunilor, a ordinii informației. Unele cer mai multă atenție la gen și caz. Iar limbile cu scriere ne-latină mai cer și această etapă suplimentară de transliterare și verificare.
Un traducător bun nu lucrează la noroc. El își face propriul control intern, chiar dacă nu îl numește așa. Recitește, compară, verifică nume, verifică date, verifică dacă a păstrat exact unitățile de măsură, dacă a redat corect titlurile și instituțiile.
Legalul are altă greutate decât orice alt text
În Cluj, birourile de traduceri fac de toate, de la acte până la texte pentru site-uri sau prezentări. E interesant, fiindcă uneori aceeași echipă care îți pregătește o traducere legalizată azi poate lucra mâine la traduceri creative pentru o campanie de marketing. Doar că diferența de miză schimbă complet modul de lucru.
Într-un text de marketing, poți să ajustezi, să reformulezi, să cauți ritm. Într-un act legalizat, nu poți să îți permiți să înfrumusețezi. Trebuie să fii fidel. Iar fidelitatea, în limbile complexe, nu e mereu un drum drept.
Terminologia juridică și densitatea de specialitate
Complexitatea limbii se simte cel mai tare în documentele juridice. Contracte, hotărâri judecătorești, procuri, acte de companie, certificate de cazier, decizii administrative. Acestea nu sunt texte pe care le citești ca pe o poveste. Sunt texte care au fost scrise tocmai ca să nu fie interpretate cu ușurință.
În unele limbi, terminologia juridică este foarte standardizată, iar traducătorul are instrumente bune. În altele, există o varietate de formulări și, uneori, o amestecare între limbaj juridic și limbaj administrativ, cu expresii care nu au echivalent direct. Aici apare munca de documentare. Traducătorul caută legislație, verifică cum se traduce oficial numele unei instituții, compară cu alte acte, se asigură că nu introduce un termen care ar suna corect în română, dar ar fi greșit juridic.
Dacă totul sună foarte tehnic, să știi că și pentru traducător e tehnic. Și tocmai de aceea, un act în care limba are multe capcane terminologice va costa mai mult decât un act simplu, chiar dacă au același număr de pagini.
Revizia și, uneori, a doua pereche de ochi
La unele combinații de limbi, mai ales când documentul e important, o agenție serioasă va încerca să introducă și o revizie. Nu peste tot, nu întotdeauna, dar când e posibil. În limbile rare, această revizie e greu de găsit. Dacă o vrei, poate implica un al doilea specialist, iar asta se reflectă în cost.
Chiar și fără revizie formală, traducătorul face o revizie pentru el însuși. În limbile mai complexe, această etapă e mai lungă. E ca atunci când conduci noaptea pe o stradă îngustă: reduci viteza, chiar dacă ai vrea să ajungi repede.
Interacțiunea cu notarul și forma finală
În Cluj, cum se întâmplă și în alte orașe, multe birouri de traduceri colaborează cu notari sau știu exact ce preferințe are fiecare birou notarial pentru acte. Uneori, diferențele sunt mici: cum se leagă paginile, cum se anexează copia, ce mențiuni trebuie să fie pe traducere.
Complexitatea limbii poate influența forma finală. În limbile cu scriere diferită, poți avea nevoie să atașezi o copie foarte clară, să incluzi transliterări, să redai exact sigilii și mențiuni. Asta poate însemna mai multă paginare, mai multă muncă de tehnoredactare, mai multe copii. Notarul va legaliza semnătura traducătorului pe o traducere care arată, practic, ca un dosar mic. Dacă dosarul e mai gros, cresc și costurile de logistică și, uneori, de notariat.
Nu e o regulă matematică de fier, dar e o tendință. Limbile complexe produc, uneori, o traducere mai voluminoasă și mai migăloasă.
Exemple din viața de zi cu zi, care fac diferența
Îmi place să explic lucrurile cu situații concrete, fiindcă altfel rămânem în aer. Așa că hai să ne imaginăm câteva scene pe care le-ai putea întâlni fără efort în Cluj.
O studentă are nevoie de traducerea legalizată a unei diplome de licență din engleză în română. Diploma e tipărită curat, rubricile sunt clare, termenii sunt standard, iar numele universității e cunoscut. Traducătorul lucrează repede, verifică detaliile, pregătește forma pentru legalizare. Costul rămâne într-o zonă previzibilă.
Acum schimbăm limba și schimbăm și epoca. Un bărbat vine cu un document vechi, emis în maghiară, cu scris de mână și ștampile suprapuse. E legat de o proprietate sau de o moștenire. E un text în care literele sunt uneori interpretări, nu certitudini. Traducătorul trebuie să aibă nu doar limba, ci și o obișnuință cu grafia, cu vocabularul administrativ vechi, cu formulele de atunci. În plus, dacă apar nume de localități cu variante istorice, trebuie să fie atent să nu facă un amestec ciudat. Asta costă, pentru că e muncă în sensul cel mai clasic.
Alt exemplu: un contract de muncă în germană, pentru cineva care se întoarce în România și are nevoie de acte pentru o instituție. Contractul are pagini multe, anexele sunt pline de termeni, iar în fiecare paragraf există acea precizie rigidă care te obligă să fii și tu rigid. Un termen tradus aproximativ poate schimba sensul. Traducătorul nu doar traduce, ci urmărește consecvența. Asta înseamnă timp și atenție, deci cost.
Și apoi ai cazul limbilor care te pun în fața scrierii. O procură în arabă, de exemplu, poate include nume, date, mențiuni despre identitate, formule de autoritate. Transliterarea numelui nu este un moft. Dacă în traducere apare o literă în plus sau în minus față de pașaport, poți să te trezești că instituția cere clarificări. Traducătorul va verifica, îți va cere copia pașaportului, poate îți va cere să confirmi o variantă. De multe ori, îți salvează o bătaie de cap. Dar această grijă se vede în preț.
Cu chineza sau japoneza se întâmplă ceva similar. Nu e doar despre a traduce un rând. E despre a decide cum se redau numele companiilor, cum se redau codurile, ce faci cu ștampilele, ce faci cu structurile administrative care nu au echivalent direct. Dacă documentul e pentru registrul comerțului sau pentru o procedură bancară, fiecare caracter contează. Uneori, îți vine să spui: e doar o ștampilă. Dar o ștampilă poate conține denumirea unei instituții, un număr de înregistrare, o formulă legală.
Complexitatea limbii nu lucrează singură, o ajută și documentul
Să știi că sunt situații în care o limbă relativ familiară poate produce costuri mari, dacă documentul este complicat. Engleza, de pildă, este peste tot. Dar engleza juridică, într-un contract de investiții, cu anexe și definiții și referințe, poate fi o corvoadă. Nu pentru că traducătorul nu știe engleză. Ci pentru că trebuie să reconstruiască o logică juridică în română, păstrând fiecare definiție consistentă.
La fel, franceza administrativă, în acte de stare civilă sau în hotărâri, poate părea ușoară până când te lovești de termeni specifici sistemului francez. Italiana poate fi o plăcere în conversație, dar într-un act notarial italian apar formule și structuri care trebuie redate exact.
Și mai sunt documentele medicale, care se intersectează cu legalul. O scrisoare medicală pentru o procedură, un raport de expertiză, un dosar de asigurare. În astfel de cazuri, complexitatea limbii se combină cu complexitatea domeniului. Traducătorul devine un om care trebuie să se asigure că nu greșește nici la gramatică, nici la termeni medicali. E dublu efort.
De ce limbile rare sunt aproape mereu mai scumpe, chiar dacă nu par
E o întrebare pe care o aud des, și e o întrebare corectă. De ce plătesc mai mult pentru o limbă în care textul pare scurt? Pentru că prețul nu se calculează doar pe lungime. Se calculează pe acces.
În Cluj, dacă ai nevoie de engleză, găsești repede. Dacă ai nevoie de spaniolă, găsești. Dacă ai nevoie de italiană, găsești. Dacă ai nevoie de norvegiană, de georgiană, de persană, de thai, de hindi, deja intri într-un teritoriu în care fiecare traducător disponibil contează.
În plus, traducătorii pentru limbile rare primesc, de regulă, mai puține lucrări, dar fiecare lucrare poate fi mai solicitantă, fiindcă nu există aceleași resurse la îndemână. Dicționarele pot fi mai puține, terminologia poate fi mai greu de verificat, iar comunitatea profesională poate fi mai mică. Toate astea se traduc prin timp și responsabilitate.
Particularități care pot crește costul fără să fie, strict vorbind, limbă
De multe ori, oamenii se uită la limbă, dar uită de restul. Și restul are un rol destul de încăpățânat.
Un document poate avea tabele. Poate avea note de subsol. Poate avea rubrici care trebuie păstrate în formă, pentru că instituția care îl primește vrea să recunoască structura. Asta înseamnă tehnoredactare. Nu e ceva spectaculos, dar e muncă.
Un document poate fi plin de numere și coduri. Și ai zice: cu atât mai ușor. Doar că numerele sunt locul preferat al greșelilor mărunte, din cele care te încurcă. O cifră inversată, o dată trecută greșit, o virgulă pusă altfel. Un traducător atent își verifică tocmai aceste detalii. În limbile complexe, verificarea se întinde, fiindcă trebuie să faci mai multe corelări.
Un document poate fi dublu. Ai originalul și ai o anexă. Ai un certificat și ai un supliment. Ai un act și ai o ștampilă care trimite la altă pagină. În astfel de cazuri, traducătorul nu mai lucrează pe pagini separate, ci pe un ansamblu. Dacă ansamblul are o limbă complexă, crește efortul.
Cum influențează complexitatea limbii termenele și, implicit, tarifele de urgență
Aici e un punct sensibil, fiindcă urgența e ceva omenesc. Ți se cere la o instituție să aduci actele în două zile. Și două zile, în viața reală, înseamnă mai puțin decât pare. Ai serviciu, ai drumuri, ai emoții.
La limbile frecvente, un birou de traduceri poate redistribui lucrările, poate găsi un traducător liber, poate accelera procesul fără să sacrifice calitatea. La limbile complexe, mai ales rare, nu ai aceeași flexibilitate. Dacă omul potrivit e ocupat, e ocupat. Iar dacă lucrează în regim de urgență, își reorganizează ziua. Urgența se taxează, de obicei, pentru că înseamnă renunțări, înseamnă lucru seara, înseamnă stres.
Și mai e ceva, pe care îl simți doar când ești într-un oraș ca Cluj, cu multe cereri. În perioadele de admitere la universități sau de depunere a dosarelor de muncă, se adună cereri pe aceleași limbi. Într-o săptămână de vârf, chiar și o limbă comună poate deveni aglomerată. O limbă complexă, rară, devine și mai dificil de programat.
Ce înseamnă, practic, să plătești pentru complexitate
Când plătești mai mult pentru o limbă complexă, plătești pentru faptul că cineva îți reduce riscul. Sună cam dramatic, dar asta e esența. Traducătorul își asumă, prin semnătură, că textul este corect. Un traducător autorizat nu poate spune, cu un zâmbet, că a făcut cât a putut. Există o răspundere profesională.
Și plătești și pentru o formă de calm. Pare un lux, dar, dacă ai trecut printr-un dosar respins dintr-un motiv stupid, înțelegi. Uneori, costul în plus pentru o traducere corectă e mai mic decât costul timpului pierdut, al nervilor, al drumurilor repetate.
În Cluj, unde instituțiile cer adesea acte rapide și clare, un mic detaliu poate să te blocheze. O diferență între numele din pașaport și numele din traducere poate să ducă la clarificări. O instituție poate să ceară să apară exact cum e în original. O alta poate să ceară să apară adaptat. Traducătorul cu experiență știe să întrebe și să prevină. Dar prevenția se plătește, fiindcă e muncă, nu magie.
Cum poți ține costul sub control fără să îți sabotezi dosarul
Nu vreau să sune ca o lecție. Mai degrabă ca un sfat pe care l-ai primi de la cineva care a văzut destule dosare și destule fețe obosite la ghișee.
Dacă ai un document într-o limbă complexă, ajută enorm să îl oferi în format bun. Un scan clar, drept, fără umbre, fără colțuri tăiate, face diferența. O fotografie făcută în grabă, pe genunchi, cu lumină galbenă, face munca mai grea și poate să aducă întrebări suplimentare.
Ajută și să ai la îndemână documentele de identitate, măcar pentru verificarea numelor. Numele proprii sunt cele mai sensibile în limbile cu scriere diferită. Dacă tu ai deja o formă oficială în pașaport, traducerea trebuie să o respecte, chiar dacă în documentul original apare altfel.
E bine să spui de la început unde vei folosi traducerea. Instituțiile au uneori cerințe foarte specifice. Unele vor traducere autorizată, altele vor traducere legalizată, altele cer copie legalizată, altele cer apostilă. Dacă spui clar destinația, biroul de traduceri îți poate recomanda drumul corect. Altfel, riști să plătești pentru ceva inutil sau, mai rău, să plătești de două ori.
Și, da, dacă ai timp, nu lăsa pe ultima zi. Știu că se spune ușor. Dar tocmai limbile complexe suferă cel mai mult când sunt forțate în urgență. O lucrare făcută pe fugă poate fi făcută corect, dar costă mai mult. Dacă îți permiți două zile în plus, de multe ori economisești.
Cum se calculează tariful, și de ce unele limbi îți par nedrepte
În România, multe birouri de traduceri lucrează cu ideea de pagină standard. Nu pagina din Word, nu pagina pe care o vezi tu în PDF, ci o unitate de calcul, de obicei un anumit număr de caractere cu spații. E un fel de convenție de breaslă. Teoretic, ajută la comparații între documente, practic, poate produce confuzii.
La limbile cu alfabet latin, pagina standard se simte relativ intuitiv: textul se întinde, propozițiile au o lungime, spațiile se văd, și traducerea în română ajunge, de cele mai multe ori, cam pe acolo. Dar la limbile cu scriere ne-latină, lucrurile devin ciudate. O pagină cu caractere chinezești poate arăta aerisită și totuși să conțină multă informație. O pagină în rusă poate avea cuvinte mai scurte și multe prescurtări. O pagină în germană poate avea propoziții lungi și cuvinte compuse care, în română, trebuie desfăcute ca să fie clare.
Aici apare senzația aceea: dar de ce plătesc mai mult când mie mi se pare că e puțin text? Răspunsul, de obicei, e că traducătorul nu se raportează la impresie, ci la volum real de muncă și la cum se transformă documentul în română, inclusiv ca număr de pagini finale.
Și da, numărul de pagini finale contează uneori și la notariat. Dacă traducerea devine mai lungă, cresc șansele să ai mai multe file de semnat, mai multe file de legat, mai multe copii de anexat. Nu e mereu un salt mare, dar în dosare mari se simte.
Documente mixte, bilingve sau cu bucăți greu de încadrat
Clujul are un farmec special și aici, fiindcă multe documente care circulă prin oraș sunt deja bilingve sau, să zicem, semi-bilingve. Diplome cu rubrici în engleză și în limba originală, certificate cu antete în franceză și conținut în altă limbă, formulare europene care par standard, dar au note locale pe margine.
Pentru un client, tentația e să spună: traducem doar ce nu înțeleg. Pentru un traducător autorizat, mai ales când e vorba de legalizare, nu e atât de simplu. Unele instituții acceptă traduceri parțiale, altele nu. Unele cer să fie tradus tot, inclusiv rubricile standard, ca să se păstreze coerența. Altele vor să vadă exact cum apar mențiunile, chiar dacă sunt repetitive.
Asta poate însemna mai multă muncă decât ai anticipat, în special când limbile se amestecă în același document. Traducătorul trebuie să fie atent să nu traducă de două ori aceeași informație, dar nici să nu lase goluri. Și, în limbile complexe, unde o singură particulă schimbă sensul unei rubrici, mixul acesta devine obositor. În preț intră și această atenție de croitor care îți potrivește materialul pe o formă ciudată.
Costurile ascunse ale corecturilor și ale refacerilor
Nu e un subiect confortabil, dar e real. Uneori, traducerea este corectă, iar instituția tot cere altceva. Cere altă formă, cere să fie tradusă și o ștampilă pe care înainte nu o considera relevantă, cere ca numele să fie scris exact ca într-un alt document, cere să apară o clarificare.
În limbile simple și frecvente, o corecție poate fi rapidă. În limbile complexe, corecția poate însemna reluarea unui lanț de verificări. Dacă schimbi o transliterare, trebuie să te asiguri că o schimbi peste tot. Dacă schimbi o denumire de instituție, trebuie să rămână consecventă în tot documentul. Dacă se schimbă o dată sau un număr, traducătorul o verifică de zece ori, și nu glumesc, fiindcă știe ce înseamnă o cifră greșită.
Iar dacă traducerea a fost deja legalizată, uneori trebuie relegalizată. Asta înseamnă un drum în plus, un tarif notarial în plus, și o lecție pe care nimeni nu vrea să o învețe pe pielea lui. De aceea, pentru limbile mai dificile, traducătorii serioși pun mai multă energie în prevenție. Tocmai prevenția, paradoxal, costă, dar te poate scuti de costuri mult mai enervante.
Un mic portret al limbilor pe care le vezi des în Cluj, și cum se simt în preț
În Cluj, limbile latine, italiană, spaniolă, franceză, vin adesea cu documente de stare civilă, acte universitare, contracte de muncă. Sunt limbi cu multe resurse și mulți specialiști, iar asta le face, în general, mai prietenoase ca tarif, chiar dacă un contract poate fi dificil indiferent de limbă.
Engleza e un caz aparte. E atât de prezentă încât lumea presupune că e ieftină, mereu. Dar engleza legală, mai ales în documente corporatiste, poate deveni scumpă nu din cauza rarității, ci din cauza încărcăturii. E limba în care poți aluneca ușor pe formule standard care, în română, trebuie adaptate cu grijă. Un traducător atent îți va spune că nu există engleză ușoară când vorbim despre obligații contractuale.
Limba maghiară, foarte prezentă în Transilvania, are un profil interesant. Există traducători buni și în Cluj, dar documentele pot veni din perioade diferite, cu terminologie diferită. Actele vechi, cele cu grafie mai veche sau cu formulări administrative arhaice, sunt mai migăloase. Aici, complexitatea nu e doar a limbii, e a timpului care a trecut peste ea.
Limbile slave, rusă, ucraineană, sârbă, bulgară, vin adesea cu acte de identitate, certificate, contracte, documente de companie. Alfabetul chirilic aduce etapa de transcriere și verificare. Și, pentru că multe nume pot avea mai multe variante de transliterare, traducătorul trebuie să fie atent la consecvență. E un tip de muncă care, din exterior, nu se vede, dar pe care îl simți când cineva îți cere să confirmi exact cum apare numele tău în pașaport.
Limbile semitice, cum ar fi araba sau ebraica, vin cu propriile provocări de scriere, de direcție a textului, de nume. Uneori ai nevoie de clarificări suplimentare, iar asta înseamnă mai multe interacțiuni între client și traducător. În mod firesc, tariful reflectă și acest efort.
Limbile asiatice, chineza, japoneza, coreeana, vin adesea cu documente corporatiste, certificate, procuri, acte universitare. Nu doar scrierea complică lucrurile, ci și faptul că în multe acte apar ștampile cu caractere, denumiri de instituții, coduri. În plus, dacă persoana are nume transcris deja într-un pașaport, traducătorul trebuie să potrivească versiunea românească în jurul acelei forme. Dacă sună ca un detaliu, îți promit că nu e.
Instituțiile nu citesc ca oamenii, și traducătorul știe asta
Când traduci un document legalizat, traduci și pentru un funcționar. Poate pentru un profesor care verifică un dosar de admitere. Poate pentru cineva de la o bancă. Poate pentru o persoană de la imigrări. Instituțiile citesc în felul lor: caută nume, caută date, caută congruență. Uneori se uită la ștampile mai atent decât la text. Alteori vor să vadă că rubrica din original are o rubrica echivalentă în traducere.
În limbile complexe, traducătorul trebuie să anticipeze acest tip de lectură. Trebuie să se asigure că ai aceeași ordine a informației, că nu rămâne nimic ambiguu, că nu ai două variante ale aceluiași nume. Și, în Cluj, unde sunt multe dosare internaționale, un traducător bun ajunge să știe, din experiență, ce întrebări apar des. Uneori îți spune: adu și copia pașaportului, ca să nu ne trezim cu o literă diferită. Alteori îți spune: verifică ce cere instituția, să nu plătești de două ori.
Toate aceste lucruri sunt muncă. Nu e muncă spectaculoasă, nu e genul de muncă despre care povestești la o petrecere. Dar e exact genul de muncă care face diferența între un dosar care trece și unul care se întoarce la tine cu o hârtie lipită pe el.
Complexitatea limbii influențează costul traducerilor legalizate în Cluj pentru că influențează oamenii din spate. Influențează câți sunt, cât lucrează, cât verifică, cât riscă, cât timp pierd pe detalii care nu se văd. O limbă cu scriere diferită, cu terminologie juridică încărcată, cu documente greu lizibile, va cere mai mult. Nu fiindcă cineva vrea să te taxeze, ci fiindcă e, pur și simplu, mai mult de muncă.
Dacă ar fi să păstrez o imagine, ar fi aceasta: două uși alăturate în Cluj, una la un birou de traduceri, una la un notar. Între ele se plimbă oameni cu dosare. Unii intră și ies repede, cu engleza sau italiana. Alții stau puțin mai mult, cu acte în limbi care arată ca un alfabet din altă lume. Și nu e nimic greșit în asta. Doar că, pentru acei oameni, e bine să știe dinainte că limba nu e doar un detaliu, e o parte din prețul drumului lor.
