Teoretic, mentenanța e partea liniștită a muncii. Nu e ca în producție, când toată lumea se grăbește, când se aude ritmul unei linii care nu are chef să aștepte după nimeni, când ai impresia că, dacă ai clipit prea mult, ai pierdut un minut. Practic însă, fix în mentenanță se întâmplă cele mai urâte surprize.
Pentru că tocmai atunci deschizi capace, ridici protecții, intri în zonele în care, în mod normal, nu ai avea voie să bagi nici măcar o șurubelniță. Și tocmai atunci apare tentația aceea omenească, foarte omenească, să spui: e o nimica toată, doar strâng șurubul ăsta, doar șterg uleiul, doar scot blocajul.
E momentul în care o mașină devine brusc un fel de animal mare, adormit pe jumătate. Pare cuminte, dar are greutate, inerție, energie stocată, mecanisme care pot porni dintr-un impuls, dintr-o comandă venită de cine știe unde, dintr-un senzor care decide că a venit timpul. Iar când pornește, nu întreabă pe nimeni dacă ți-ai scos mâna din locul nepotrivit.
De aceea, când vorbim despre reguli de siguranță în mentenanță, vorbim despre un obicei de a nu te baza pe noroc. Despre a face câteva lucruri în aceeași ordine, de fiecare dată, chiar dacă ai făcut lucrarea asta de o mie de ori.
Și, la fel de important, despre a înțelege de ce le faci, nu doar să bifezi niște pași. Dacă înțelegi mecanismul din spate, nu te mai păcălește ușor vocea aceea interioară care șoptește: hai, că merge și așa.
De ce mentenanța e momentul în care se întâmplă necazurile
În mentenanță, utilajul e adesea într-o stare intermediară. Nu e nici complet în funcțiune, nici complet scos din uz. E desfăcut, cu elemente lipsă, cu protecții demontate, cu senzori scoși din circuit, cu cabluri expuse.
Uneori ai și alte echipe în jur, electricieni, mecanici, automatizări, poate o firmă externă care vine pentru o revizie specială. Când sunt mulți oameni și multe mâini, crește și riscul de neînțelegere. Cine a oprit? Cine a izolat? Cine a anunțat? Cine credea că s-a terminat și a apăsat Start?
Mai e și o capcană psihologică: mentenanța pare rutină. În producție îți e frică de avarie, de blocaj, de defect, pentru că vezi imediat efectul. În mentenanță, când desfaci ceva, parcă ai impresia că ai control. Ai trusa în mână, ai șuruburile în palme, ai schema pe masă.
Controlul ăsta dă un fel de curaj prostesc, din acela care te face să uiți că utilajul are energia lui, independentă de dispoziția ta.
Și apoi există presiunea timpului, chiar dacă nu se recunoaște. O oprire costă. Un utilaj scos din funcțiune înseamnă întârzieri, penalizări, nervi. În multe locuri se vorbește frumos despre siguranță, dar se trăiește cu un cronometru invizibil în buzunar. E exact contextul în care oamenii scurtează drumuri.
Mentenanța începe înainte să pui mâna pe cheie
Regulile de siguranță nu încep la utilaj, încep în capul tău și în organizarea lucrării. Chiar și o intervenție simplă are nevoie de o pregătire minimă. Nu, nu trebuie să faci un roman de procedură pentru fiecare șurub, dar trebuie să știi ce vrei să faci, ce te poate răni și cum elimini riscurile.
Un prim gest, banal, este să verifici documentația utilajului și instrucțiunile interne. Nu pentru că ar fi scrise cu talent, de obicei sunt seci, dar pentru că pot ascunde un detaliu care face diferența. Un punct de izolare mai puțin evident, un ventil care trebuie închis într-o anumită ordine, o avertizare despre o tensiune reziduală, o greutate care trebuie susținută înainte să scoți un bolt.
Dacă ai lucrat ani de zile pe aceeași mașină, e ușor să crezi că le știi pe toate. Și poate chiar le știi. Doar că, uneori, mașina se schimbă fără să anunțe: o modificare de automatizare, un senzor nou, un variator de turație, o actualizare de software. Mentenanța sigură presupune să te comporți ca și cum n-ai avea dreptul să presupui.
Apoi e partea de evaluare a riscurilor, pe înțeles: te uiți la energii, la mișcări posibile, la puncte de strivire, la tăiere, la rotație, la cădere, la substanțe, la temperatură. Te uiți și la mediul din jur: e alunecos, e înghesuit, e zgomotos, ai lumină suficientă, ai spațiu de retragere. Multe accidente se întâmplă nu fiindcă oamenii nu știau meserie, ci fiindcă au alunecat într-o baltă de ulei sau au lucrat contorsionați, cu corpul într-o poziție în care nu mai poți reacționa repede.
În firmele mai organizate apare și ideea de permis de lucru pentru intervenții riscante: lucrări electrice, spații închise, lucrări la înălțime, intervenții la utilaje cu energie mare. Nu e o hârtie magică, dar are un rol: obligă pe cineva să se oprească și să verifice. Dacă permisul e completat mecanic, fără să citească nimeni, e inutil. Dacă e luat în serios, devine un moment de respirație, o pauză bună înainte să înceapă partea periculoasă.
Când chiar nu e cazul să improvizezi
Sunt situații în care improvizația e aproape un reflex. Nu ai cheia potrivită, folosești una mai mică. Nu ai suportul, pui o bucată de lemn. Nu ai scara, te urci pe un palet. Știu, sună ca o poveste dintr-un atelier în care ai intrat o dată și te-a izbit mirosul de metal cald. Dar improvizația în mentenanță are un talent special de a se transforma în accident.
Apropo de asta, una dintre cele mai sănătoase reguli, deși sună simplu, este dreptul de a opri lucrarea. Dacă nu ai condiții, dacă lipsește o piesă de siguranță, dacă nu e clar cine a izolat utilajul, dacă nu ai lumină, dacă ți se pare că ceva nu e în regulă, oprești. Și nu, nu e rușinos. E matur.
Oprirea utilajului: izolarea energiilor, nu doar butonul Stop
Dacă ar trebui să aleg un singur lucru care separă mentenanța sigură de mentenanța pe ghicite, acesta ar fi izolarea energiilor. În multe ateliere i se spune pe românește, mai puțin elegant: închide și pune lacăt. În lumea procedurilor apare ca lockout tagout, pe scurt LOTO. Ideea e aceeași: să te asiguri că utilajul nu poate porni și nu poate elibera energie periculoasă în timp ce lucrezi.
Butonul Stop oprește o funcție. Nu îți garantează că cineva nu poate reporni. Nu îți garantează că un contactor nu se poate lipi, că o comandă nu vine de la distanță, că nu există o secvență automată care repornește după o alarmă. Și nu îți garantează că energia din sistem a dispărut.
Mentenanța sigură începe cu oprirea normală a utilajului, conform instrucțiunilor, ca să nu creezi alte probleme. După oprire, treci la izolarea surselor de energie. Asta înseamnă să identifici toate sursele, nu doar curentul. În industrie, energia nu e doar electrică. Ai hidraulică, pneumatică, gravitațională, mecanică, termică, chimică, uneori chiar energie stocată în arcuri, în mase în mișcare, în condensatori, în acumulatoare.
După ce izolezi, blochezi fizic dispozitivele de izolare, de obicei cu lacăte, iar cheia rămâne la persoana care lucrează. Știu, aici apar discuții. Unii spun: punem un lacăt comun, îl ține șeful. E mai ușor. Da, e mai ușor și mai periculos. Pentru că, în clipa în care altcineva poate scoate lacătul, se pierde ideea de control personal. Lacătul tău înseamnă că nimeni nu pornește utilajul cât timp tu ești în zona de risc.
După blocare, marchezi. Eticheta nu e doar pentru decor. Pe etichetă scrii cine a izolat, de ce, când, cum îl poți contacta. E un fel de mesaj lăsat între oameni care poate nu se întâlnesc față în față, dar trebuie să coopereze.
Ultimul pas, pe care mulți îl sar tocmai pentru că pare redundant, este verificarea absenței energiei, adică testul de pornire controlată. În termeni simpli, după ce ai izolat și blocat, încerci să pornești utilajul din comenzi. Dacă nu pornește, e un semn bun. Dacă pornește, ai aflat asta înainte să ai mâna în interior.
Energia care rămâne după ce ai oprit
Aici intră partea care, sincer, mi se pare cea mai înșelătoare. Oprit nu înseamnă fără energie. În hidraulică, presiunea poate rămâne în conducte, în cilindri, în acumulatori. Un furtun care pare inert poate să sară ca un șarpe dacă eliberezi o cuplă sub presiune. În pneumatice, aerul comprimat îți poate mișca brusc un actuator. În sistemele cu gravitație, un braț, un cap de lucru, o cupă, o masă poate cădea dacă scoți un bolț sau dacă eliberezi o frână.
În mecanică, ai roți care se învârt încă o vreme după oprire, ai volante care stochează energie, ai curele tensionate, ai arcuri. În electric, ai condensatori, ai tensiuni reziduale în convertoare, ai baterii, ai UPS-uri. În termic, ai suprafețe fierbinți, ulei încălzit, abur. În chimic, ai rezervoare cu substanțe care degajă vapori sau reacționează cu apa.
De aceea, după izolare, vine partea de disipare a energiei stocate. Se face prin decompresie controlată, prin drenarea presiunii, prin coborârea și sprijinirea sarcinilor, prin descărcarea capacitivă, prin ventilare, prin răcire. Și, foarte important, se face în mod controlat, nu prin gesturi bruște. Uneori ajută să te gândești la energia stocată ca la o supă fierbinte într-o oală. Oală oprită, supa tot fierbinte. Dacă bagi degetul, te frigi la fel.
Cheia pe buzunar, nu pe panou
Una dintre regulile care se repetă în practică este aceasta: cheia lacătului rămâne la tine. Nu la coleg, nu pe masă, nu în cutia de scule. La tine. Fiindcă în atelier există un tip de amnezie colectivă: oamenii uită că cineva lucrează. Nu din răutate, ci din grabă. Cineva vede utilajul oprit și spune: ah, s-a terminat, îl pornesc. Cheia la tine face imposibil acest reflex.
În lucrările cu mai mulți oameni se folosesc cutii de blocare sau dispozitive care permit mai multe lacăte pe același punct. E util, fiindcă nimeni nu scoate blocarea până când ultimul lacăt nu e scos. Și ultimul lacăt e al celui care a ieșit din zona de risc.
Protecții, interblocări și tentația de a le păcăli
Să fim sinceri: aproape toți am văzut, măcar o dată, o protecție blocată cu un șurub, un senzor păcălit cu o bucată de metal, o ușă de protecție care stă deschisă fiindcă, altfel, nu poți regla rapid. În unele locuri e atât de normalizat încât nimeni nu mai vede pericolul.
Problema nu e doar că te expui. Problema e că schimbarea aceasta rămâne. Vine alt coleg, nu știe, presupune că protecția funcționează. Vine un operator nou, apasă o comandă. Acolo începe tragedia. De aceea, o regulă simplă, dar grea: nu dezactivezi protecții și interblocări decât dacă procedura o prevede și doar pe durata strict necesară, cu măsuri compensatorii clare. Măsurile compensatorii nu înseamnă un gest vag, de tipul fiți atenți. Înseamnă control al vitezei, mod de setare cu comenzi menținute, limitare a energiei, folosirea unui dispozitiv de comandă cu două mâini, supraveghere de către o persoană desemnată, delimitare a zonei.
E important și să înțelegi că protecțiile nu sunt un moft al cuiva din birou. Ele sunt rezultatul unor accidente care s-au întâmplat deja, undeva, cuiva. Uneori, când citești despre ele, par exagerate. În viața reală, sunt de cele mai multe ori o lecție scrisă cu sânge, ceea ce sună brutal, dar e adevărat.
Lucrul în echipă: comunicarea care salvează degete
Mentenanța se face rar singur. Chiar dacă lucrezi singur la un punct, în jurul tău sunt oameni. Unii trec, unii verifică, unii așteaptă să repornească. Comunicarea nu e un bonus. E o barieră de siguranță.
Înainte de intervenție, anunți clar că utilajul va fi scos din funcțiune și blocat. În timpul intervenției, delimitezi zona, pui semne vizibile, nu doar un bilețel mic. Dacă schimbi tura de lucru, faci predare, spui ce ai făcut, ce e încă deschis, ce e izolat, ce lacăte există, ce riscuri rămân. La final, când se repune în funcțiune, anunți iar. Pare obositor. Este. Dar tăcerea e mai obositoare după aceea.
Un obicei bun este să stabilești cine are autoritatea să dea drumul utilajului. Nu toată lumea. O singură persoană responsabilă de repornire, după ce verifică faptul că zona e liberă, că protecțiile sunt la loc, că lacătele au fost scoase corect, că testele au fost făcute.
În relația cu firmele externe apare o provocare în plus: oamenii vin cu obiceiurile lor, cu procedurile lor, cu ritmul lor. Aici regula este să clarifici de la început cine răspunde de izolare, cine pune lacăte, ce sistem se folosește, cum se face predarea. Un contract nu ține loc de comunicare.
Echipamentul individual de protecție: când e obligatoriu și când e periculos
EIP-ul, cum i se spune prescurtat, poate salva pielea, la propriu. Doar că există și un paradox: uneori, echipamentul nepotrivit te poate pune în pericol. Un exemplu clasic sunt mănușile în preajma pieselor rotative. Mănușa îți protejează mâna de tăieturi fine, dar dacă intră într-un ax, te trage cu tot cu mână. De aceea, alegerea EIP-ului trebuie făcută cu cap, în funcție de riscuri.
În mentenanță apar frecvent ochelari de protecție, mai ales la curățări cu aer comprimat, la șlefuire, la debitare. Apar mănuși, dar alese după caz, rezistente la ulei, la tăiere, la substanțe, la temperatură. Apar protecții auditive, fiindcă mentenanța se face adesea în zgomot, iar pierderea auzului se întâmplă încet, fără să anunțe. Apar bocanci cu bombeu și talpă antiderapantă, pentru că un atelier bun are inevitabil o podea cu capcane. Apar combinezoane, genunchiere, uneori măști de protecție respiratorie.
Regula practică este să porți ce trebuie, dar să nu te amăgești că EIP-ul ține loc de izolarea energiilor sau de proceduri. EIP-ul e ultima barieră, nu prima. Dacă ai ajuns să te bazezi pe ochelari ca să nu te lovească un fragment care zboară, e semn că ar fi trebuit să controlezi altfel operația.
Proceduri pentru situații care par simple, dar nu sunt
În ateliere, cele mai multe accidente mici, și uneori mari, vin din lucrări considerate mărunte. Curățarea unui blocaj, ungerea unui punct greu accesibil, schimbarea unei lame, strângerea unui senzor. Nu pentru că sunt complicate, ci pentru că sunt subestimate.
Când cureți un blocaj, de exemplu, regula de bază este să tratezi utilajul ca pe unul care poate porni. Chiar dacă ai oprit, chiar dacă ai scos siguranța, chiar dacă ești convins că nimeni nu umblă. Blocajul se poate elibera brusc, materialul poate să sară, un arc poate să se destindă, o piesă poate să revină în poziție. O intervenție sigură înseamnă izolare, blocare, disipare, apoi folosirea unor unelte potrivite, nu a mâinii. Mâna e minunată, dar e și foarte fragilă când o compari cu un mecanism care are tone de forță.
La ungere și curățare, mai ales dacă se fac periodic, apare o tentație: facem cu utilajul în mers, că altfel durează. Aici, regula este să nu transformi mentenanța într-o loterie. Dacă procedura permite ungerea în funcțiune, trebuie să existe puncte de ungere externe, accesibile, fără risc de prindere. Dacă nu există, se oprește. E enervant, dar e mai puțin enervant decât să îți recuperezi un deget dintr-o zonă în care n-ar fi trebuit să fie.
Schimbarea cuțitelor și a lamelor e altă zonă cu risc. Lamele sunt ascuțite chiar și când sunt tocite. Un gest scurt, o alunecare, o clemă care scapă, și ai o tăietură adâncă. Aici ajută mănușile potrivite, dar mai ajută și tehnica: susținerea lamei, folosirea suporturilor, evitarea pozițiilor în care, dacă scapi, lama vine spre corp.
Spații închise și utilaje mari
Uneori mentenanța înseamnă să intri în cuve, rezervoare, buncăre, camere tehnice. Spațiile închise sunt o categorie aparte de risc. Au aer puțin, pot avea gaze, pot avea praf, pot avea oxigen scăzut. Pot avea și riscul de îngropare, dacă materialul se mișcă. În astfel de situații, regula este să nu intri singur și să nu intri fără procedură. Ventilarea, măsurarea atmosferei, supravegherea din exterior, mijloacele de salvare, toate sunt părți dintr-un sistem care pare exagerat până când îți dai seama cât de repede se poate transforma un spațiu închis într-o capcană.
Și mai e ceva: în spațiile închise, oamenii se grăbesc la salvare. Intră după coleg fără echipament, din instinct. De multe ori, asta produce doi sau trei morți, nu unul. E dur de spus, dar e realitate. Salvarea se face organizat, cu echipament, cu aer, cu plan.
Lucrări la instalații electrice
Electricitatea are un fel de tăcere periculoasă. Nu o vezi, nu o miroși, uneori nici nu o simți până nu e prea târziu. În mentenanță, lucrările electrice trebuie făcute de personal calificat, cu proceduri clare. Asta nu e elitism, e pur și simplu respect pentru riscul de electrocutare și pentru riscul de arc electric.
O regulă simplă, dar esențială, este verificarea lipsei tensiunii cu un aparat adecvat, înainte să atingi. Nu presupui. Nu te bazezi pe un bec stins. Nu te bazezi pe o siguranță scoasă, mai ales în tablouri complexe. Verifici, apoi asiguri, apoi verifici din nou, mai ales dacă există posibilitatea de alimentare din altă sursă.
Pentru unele echipamente, lucrul sub tensiune este permis doar în condiții strict reglementate, cu echipament special și justificare. În rest, regula sănătoasă rămâne: fără tensiune, blocare, etichetare, verificare.
Ridicare și susținere: gravitația nu iartă
Mentenanța utilajelor înseamnă adesea piese grele. Motoare, reductoare, cilindri, brațe, scuturi, capace. Greutatea nu negociază. Dacă alunecă, cade. Și, din păcate, de multe ori cade exact acolo unde ești tu.
Înainte să demontezi ceva greu, te asiguri că e susținut. Nu te bazezi pe cricuri improvizate, pe paleți care se pot rupe, pe bucăți de lemn care se pot fisura. Folosești dispozitive de ridicare certificate, chingi în stare bună, puncte de prindere corecte. Verifici capacitatea. Dacă nu știi greutatea piesei, nu ghicești. O cauți în manual, o măsori, o afli. Greșeala clasică este subestimarea. A doua greșeală este să stai cu corpul sub piesă, pe ideea că o țin eu, doar un pic. Doar un pic e suficient.
Mai e și partea de asigurare a elementelor care pot cădea: brațe de excavator, cupă, catarg, piese mobile. În mentenanță, se folosesc bolțuri de siguranță, suporturi mecanice, opritoare, pene. Sistemele hidraulice pot ceda. Supapele pot scăpa. Furtunurile pot avea microfisuri. A te baza pe presiunea hidraulică pentru susținere este, pur și simplu, o invitație la necaz.
Substanțe periculoase: uleiuri, solvenți, gaze și lucrurile care par inofensive
Când spui substanțe periculoase, mulți se gândesc la chimicale sofisticate. În mentenanță, cele mai des întâlnești substanțe foarte comune: uleiuri, unsori, lichide de răcire, solvenți de curățare, vopsele, adezivi. Tocmai fiindcă sunt comune, sunt tratate cu lejeritate.
Uleiurile pot fi fierbinți. Pot provoca arsuri. Pot face podeaua alunecoasă. Pot fi și iritante pentru piele, mai ales dacă lucrezi mult timp cu ele și nu te speli corect. Solvenții degajă vapori, unii sunt inflamabili, alții afectează sistemul nervos, alții irită plămânii. Lichidele de răcire pot avea aditivi care produc dermatite.
Regula de bază este să știi cu ce lucrezi. Fișele cu date de securitate, chiar dacă nu sunt lectură de seară, îți spun lucruri simple: ce mănuși se recomandă, dacă ai nevoie de ventilație, dacă e inflamabil, cum se face curățarea unei scurgeri, ce faci dacă a ajuns pe piele sau în ochi.
O altă regulă importantă este gestionarea scurgerilor. Nu la final, nu când ai timp. Dacă ai ulei pe podea, îl cureți imediat. Îți protejezi colegii, nu doar pe tine. E genul de gest care pare mic, dar spune multe despre cultura unei echipe.
Ordine, curățenie și acele detalii care par plictisitoare
Sunt ateliere în care ordinea pare o formă de snobism. Iar apoi te împiedici de un cablu, aluneci pe o cârpă, calci pe o șaibă și îți răsucești glezna. Ordinea este, de fapt, o regulă de siguranță.
În mentenanță apar scule pe jos, piese demontate, cabluri temporare, furtunuri, cutii. Regula este să delimitezi clar zona, să menții căile de acces libere, să așezi sculele astfel încât să nu devină obstacole. Și să ai lumină. Lumină serioasă, nu un bec chior. Mulți lucrează cu lanterna telefonului, ceea ce e un fel de a spune: sper să nu se întâmple nimic.
E util să ai și o disciplină simplă: la finalul fiecărei etape, strângi ce nu mai folosești. Nu aștepți finalul finalului, fiindcă până ajungi acolo, atelierul poate să arate ca după furtună.
Proceduri și lege: cadrul care pune lucrurile în ordine
În România, regulile de siguranță la muncă nu sunt doar recomandări. Sunt obligații legale. Legea securității și sănătății în muncă, cunoscută ca Legea 319/2006, stabilește responsabilitatea angajatorului de a asigura condiții de muncă sigure, de a evalua riscurile, de a instrui lucrătorii, de a pune la dispoziție echipamente și proceduri. Pentru utilizarea echipamentelor de muncă, cadrul este completat de acte precum HG 1146/2006, care se referă la cerințe minime de securitate și sănătate pentru folosirea echipamentelor de muncă.
Dacă te uiți atent, ideile sunt aceleași pe care le simți și în practică: utilajele trebuie să fie potrivite pentru muncă, să fie întreținute, să fie folosite corect, să aibă protecții, iar oamenii trebuie să fie instruiți. În plus, la nivel european, regulile despre echipamente de muncă și siguranța mașinilor au fost consolidate în timp. Pentru producători există cerințe de proiectare și conformitate, pentru angajatori există cerințe de utilizare sigură. Iar dincolo de acte, există standarde tehnice care descriu detaliat cum reduci riscurile, inclusiv riscul pornirii neașteptate, un subiect esențial pentru mentenanță.
Poate că nu ai chef să citești legi și standarde când ai mâinile pline de vaselină. E firesc. Totuși, e util să știi că nu e vorba doar despre bun simț, ci despre responsabilitate clară. Când un accident se întâmplă, întrebarea nu este doar ce a greșit omul, ci și ce a făcut organizația pentru a preveni. A existat instruire? A existat procedură? A existat izolare? A existat echipament? A existat supraveghere?
Instruirea și reflexele: de ce nu ajunge să fii priceput
Un lucru pe care îl observi în timp, mai ales dacă ai trecut prin mai multe fabrici sau șantiere, este că oamenii buni la mentenanță au două calități care nu țin strict de îndemânare. Prima este că pun întrebări, chiar și după ani de experiență. A doua este că au niște reflexe de siguranță care par aproape plictisitoare. Nu se aruncă direct la lucrare. Își pun mănușile potrivite. Își caută punctul de izolare. Își verifică sculele. Își scot colegul din zona de risc cu un gest scurt, fără dramă, de parcă ar muta o cană de pe marginea mesei.
Reflexele astea nu apar singure. Se formează prin instruire, prin repetiție și printr-o cultură în care întrebările nu sunt considerate semn de slăbiciune. Legea cere instruire și, sincer, e una dintre puținele cerințe legale care, dacă ar fi luate chiar în serios, ar reduce o mulțime de accidente. Instruirea bună nu înseamnă o prezentare citită de pe un slide, cu oamenii care se uită la ceas. Înseamnă să înțelegi utilajul, să știi unde sunt riscurile, să știi ce se întâmplă dacă o supapă scapă sau dacă un motor repornește, să recunoști semnele de oboseală ale unei piese.
Și mai înseamnă ceva: să înveți să te oprești. O mare parte din accidente se întâmplă în ultimele minute ale unei lucrări, când crezi că ai terminat, când îți spui hai să strâng doar capacul ăsta, hai să mai testez o dată. Oboseala și nerăbdarea sunt combustibil. Instruirea bună include și discuția despre asta, despre felul în care oamenii se păcălesc singuri, fără să își dea seama.
În multe locuri, instruirea se face la angajare și apoi se presupune că e suficient. Dar utilajele se schimbă, procedurile se schimbă, oamenii se schimbă. O echipă care lucrează în siguranță revine periodic la reguli, le discută, le actualizează. Nu ca să bifeze, ci ca să țină mintea trează.
Pornirea neașteptată și automatizările moderne: pericolul care vine din tăcere
Acum câțiva ani, utilajele erau mai simple. Aveau un tablou, un întrerupător, un motor. Astăzi, multe sunt conectate, au comenzi la distanță, au secvențe automate, au funcții de repornire după cădere de tensiune, au diagnoză care comandă singură anumite mișcări. Nu spun că e rău, dimpotrivă, automatizarea a crescut productivitatea și, uneori, chiar siguranța. Dar a adus un risc nou: pornirea neașteptată nu mai vine neapărat de la cineva care apasă pe buton în fața utilajului.
Un exemplu simplu este repornirea după o avarie. Dacă utilajul e programat să încerce din nou după ce dispare o alarmă, iar tu ești în interior pentru o reglare, ai o problemă serioasă. La fel, dacă există un circuit de comandă care poate primi semnal de start de la alt echipament, dintr-o secvență a liniei. De aceea, izolarea energiei trebuie gândită complet, nu doar ca oprirea unui motor. Uneori trebuie izolată și partea de comandă, uneori trebuie eliminată posibilitatea de comandă de la distanță, uneori trebuie trecut utilajul într-un mod de mentenanță în care mișcările sunt limitate și se fac doar cu comenzi menținute.
Aici apare importanța procedurilor de prevenire a pornirii neașteptate. În limbaj tehnic se vorbește despre mijloace proiectate să împiedice pornirea, despre dispozitive de izolare și despre controlul energiilor stocate. În limbaj de atelier, se traduce printr-o idee simplă: nu te baza pe faptul că e liniște. Dacă e liniște, nu înseamnă că e sigur.
Sculele și dispozitivele de lucru: o șurubelniță proastă poate fi un risc real
E ușor să râzi când cineva spune că și sculele sunt parte din siguranță. Dar gândește-te la o cheie care alunecă, la un clichet blocat, la o șurubelniță cu vârful tocit. Când o sculă alunecă, primul reflex e să îți bagi mâna mai aproape, să compensezi. Și fix atunci te poți lovi, te poți tăia, poți nimeri în zona greșită.
Sculele potrivite înseamnă, uneori, și scule izolate electric, și unelte antiscânteie în zone cu risc de explozie, și chei dinamometrice pentru strângeri corecte, și extractoare pentru rulmenți, ca să nu bați cu ciocanul în disperare. Siguranța nu e doar despre a nu porni utilajul, e și despre a nu te răni în timp ce îl desfaci.
În același registru intră și echipamentele de măsură. Dacă verifici tensiunea, ai nevoie de un aparat verificat, în stare bună, folosit corect. Dacă măsori presiuni, ai nevoie de manometre care nu mint. Dacă ridici, ai nevoie de chingi care nu au fost tăiate pe margini. Un atelier sigur are o disciplină de verificare a echipamentelor, chiar dacă nu e spectaculoasă.
Urgențe, incendii și primul minut
În mentenanță, când ceva merge prost, merge prost repede. Un arc electric, o scânteie într-o zonă cu vapori, o piesă care cade, o tăietură adâncă. Aici apare o regulă pe care o aud des și îmi place tocmai pentru că e pragmatică: trebuie să știi ce faci în primul minut.
Primul minut înseamnă să oprești sursa de pericol, dacă poți în siguranță, să alertezi, să ceri ajutor, să nu te transformi și tu în victimă. Înseamnă să știi unde sunt stingătoarele și ce tip sunt, fiindcă un incendiu electric nu se tratează la fel ca unul de ulei. Înseamnă să știi unde e trusa de prim ajutor și cine e instruit să o folosească. Înseamnă să ai numerele de urgență vizibile și să știi cum ajunge ambulanța în zonă, detalii care par ridicole până când contează.
Un atelier care ia siguranța în serios nu ascunde stingătorul după un dulap și nu ține trusa de prim ajutor într-un birou încuiat. Le pune la vedere și se asigură că lumea știe de ele. Iar dacă se întâmplă un incident, chiar și unul mic, îl discută după aceea. Nu ca să caute vinovați, ci ca să înțeleagă ce a lipsit. Poate că lipsea un covor antiderapant, poate că lipsea o lumină, poate că lipsea un suport, poate că lipsea un minut de răbdare.
Mentenanța utilajelor mobile: când atelierul se mută pe teren
Dacă lucrezi cu utilaje de construcții sau agricole, mentenanța se întâmplă adesea în câmp, în șantier, în noroi, în pantă, în vânt. Riscurile cresc. Ai teren instabil, vizibilitate redusă, oameni și vehicule în mișcare, uneori improvizații inevitabile.
Regula principală aici este stabilizarea. Pui utilajul pe teren cât mai drept, blochezi roțile, cobori elementele mobile, sprijini brațe, oprești motorul, scoți cheia, izolezi dacă e cazul. În șantier, cheia scoasă este un fel de lacăt minimal. Apoi lucrezi cu atenție la presiuni hidraulice, la temperaturi, la piese care pot cădea. Un furtun hidraulic sub presiune nu doar că poate lovi, poate injecta ulei sub piele, un accident grav care arată mic la început. De aceea, verificările se fac cu carton sau cu un ecran, nu cu mâna, iar scurgerile se tratează ca un pericol, nu ca un inconvenient.
Și încă ceva: dacă mentenanța se face pe teren, asigură zona. Un șantier e plin de curioși. Operatorul altui utilaj poate să nu te vadă. Un camion poate să dea cu spatele. Ai nevoie de semnalizare, de un coleg care să supravegheze, de veste reflectorizante. Mentenanța nu se face în invizibil.
Cultura de siguranță: ce se întâmplă după ce s-a terminat reparația
După ce ai strâns sculele și ai repus protecțiile, ai putea crede că s-a terminat. Dar o mentenanță sigură include și finalul, repornirea controlată și învățarea.
Repornirea controlată înseamnă verificarea zonei, verificarea protecțiilor, îndepărtarea obiectelor uitate, montarea tuturor capacelelor, închiderea ușilor, confirmarea că nimeni nu e în interior. Apoi scoaterea lacătelor și a etichetelor conform unei proceduri clare. Dacă sunt mai mulți oameni, fiecare își scoate lacătul. Nu se scot lacăte de către altcineva decât în condiții excepționale, cu o procedură strictă, fiindcă altfel se încurajează ideea că lacătul e simbolic.
Apoi testarea utilajului se face treptat. Îl pornești în mod de probă, la viteză mică dacă se poate, verifici zgomote, vibrații, scurgeri. Dacă ai intervenit la un sistem de siguranță, îl testezi. Dacă ai schimbat un senzor, verifici reacția. Dacă ai umblat la frâne, testezi frânele. E, practic, o verificare de bun simț, dar făcută ordonat.
În plus, e util să notezi ce s-a întâmplat. Nu sub formă de roman, ci ca informație care ajută data viitoare: ce piesă s-a schimbat, ce problemă a fost, ce risc a apărut, ce soluție a mers. Așa se construiește un atelier în care oamenii nu repetă aceleași greșeli la nesfârșit.
O scenă pe care o recunoști, dacă ai lucrat vreodată lângă utilaje
Îți descriu o situație care, din păcate, nu e rară. Un utilaj se oprește din cauza unui senzor. Unul din cei mai vechi din echipă spune că știe el, e contactul acela care face figuri. Deschide ușa de protecție, apasă senzorul cu degetul, îi dă drumul. Utilajul pornește. Toată lumea respiră ușurată.
Doar că, în secunda aceea, a făcut două lucruri riscante: a anulat o protecție și a repornit utilajul cu ușa deschisă. Poate că de data asta nu s-a întâmplat nimic. Poate că omul are reflexe excelente. Dar gestul rămâne ca exemplu. Mâine, un coleg mai tânăr va încerca la fel, fără aceeași experiență. Și atunci, ghinionul devine matematică.
Siguranța, în mentenanță, nu este despre cât de curajos ești. E despre cât de previzibil ești. Dacă te comporți mereu la fel, în mod sigur, reduci șansa să ajungi într-o situație în care contează norocul.
Cum arată, concret, o mentenanță făcută bine
Să luăm un exemplu simplu, fără să îl transformăm în manual: vrei să schimbi un rulment la un echipament cu transmisie, o intervenție pe care mulți o consideră banală. Înainte de orice, oprești utilajul normal. Izolezi energia electrică din sursa principală și blochezi. Identifici dacă există energie pneumatică sau hidraulică și o izolezi. Disipi energia, adică te asiguri că nu există presiune, că elementele mobile sunt sprijinite, că nu există rotație reziduală.
Apoi verifici că utilajul nu pornește. Abia după aceea demontezi protecțiile, cu grijă să le poți pune la loc. Lucrezi cu unelte potrivite. Dacă ai nevoie de încălzire pentru montaj, respecți protecția la temperatură și la incendiu. Dacă folosești presă, te asiguri că piesa e fixată corect. Dacă ai nevoie de ridicare, folosești chingi și puncte de prindere corecte.
La final, cureți zona, montezi protecțiile, îndepărtezi sculele, verifici că nu ai lăsat nimic în interior, aduci utilajul în stare completă. Scoți lacătele după ce toată lumea e în afara zonei. Pornești în test, supraveghezi, asculți. Dacă ceva sună ciudat, nu spui că se lasă. Te oprești și verifici.
În partea practică, deseori se ajunge la discuția despre piese, despre compatibilități, despre consumabile, despre cum știi că ai exact ce îți trebuie. Aici, pe lângă stocurile interne, ajută și un furnizor de încredere, fiindcă altfel riști să forțezi o montare cu ce ai la îndemână.
Dacă vrei să verifici rapid modele, componente sau detalii despre utilaje și piese, un punct de plecare util poate fi www.retutilaje.ro, mai ales când ai nevoie să compari și să nu iei după ureche.
Responsabilități împărțite: operator, mecanic, șef, contractor
Siguranța în mentenanță nu stă doar pe umerii mecanicului. Operatorul are rolul lui, fiindcă el cunoaște comportamentul utilajului, știe simptomele, știe ce e normal și ce nu. De multe ori, operatorul poate preveni o intervenție riscantă dacă semnalează la timp o problemă mică, înainte să devină mare.
Mecanicul are rolul evident de a aplica procedurile, de a izola, de a lucra sigur, de a refuza improvizațiile periculoase. Dar și șeful de echipă sau managerul are un rol crucial: să nu pună presiune nefirească, să ofere resurse, scule, echipamente, timp. Siguranța costă timp, iar timpul trebuie acceptat ca parte din muncă, nu ca un moft.
Contractorii, firmele externe, trebuie integrați în sistemul de siguranță. Nu pot lucra după reguli paralele. Trebuie să știe procedura de izolare, să folosească lacăte, să respecte delimitările, să comunice. Iar beneficiarul are obligația să se asigure că sunt instruiți pentru locația respectivă, nu doar că au o diplomă undeva.
Câteva mituri care încă circulă prin ateliere
Un mit este că accidentele se întâmplă doar celor neatenți sau neexperimentați. În realitate, mulți dintre cei care se accidentează sunt oameni buni, cu ani de muncă. Tocmai experiența îi face uneori să scurteze pași, pe ideea că au mai făcut. Experiența e minunată, dar devine riscantă când se transformă în rutină fără verificare.
Alt mit este că dacă porți echipament de protecție ești acoperit. EIP-ul ajută, dar nu oprește o presă, nu blochează un motor, nu închide o supapă. Dacă te bazezi pe EIP ca pe o scuză să lucrezi mai aproape de risc, ai pierdut sensul.
Mai există ideea că procedurile sunt pentru birou. Nu. Procedurile bune sunt scrise din teren, cu oameni care știu ce înseamnă să îți înghețe degetele pe o cheie iarna sau să îți curgă ulei pe mânecă. Procedurile proaste, da, sunt pentru birou, și tocmai de aceea merită îmbunătățite, nu ignorate.
Și încă un mit, poate cel mai periculos: că dacă nu s-a întâmplat până acum, nu se va întâmpla. Asta e loteria clasică a atelierului. Norocul nu e strategie. Dacă o practică e periculoasă, nu devine sigură prin repetare fără incident.
Ce rămâne, dincolo de reguli?
Regulile de siguranță în mentenanță pot părea multe. De fapt, dacă le aduni în esență, ele cer un singur lucru: să tratezi utilajul ca pe ceva care are putere, chiar și când e oprit. Să nu te bazezi pe presupuneri. Să izolezi, să blochezi, să verifici. Să comunici cu oamenii din jur. Să respecți protecțiile. Să nu improvizezi acolo unde improvizația poate deveni ireversibilă.
Și, poate, să îți amintești de o propoziție simplă pe care am auzit-o odată într-un atelier: nu vrem să fim eroi, vrem să ajungem acasă. E o propoziție modestă, fără dramatism. Dar, dacă o iei în serios, îți schimbă felul în care strângi un șurub, felul în care pui un lacăt, felul în care spui colegului: stai un pic, nu porni încă.
